hyacintho campestribus

Literatură şi artă

  • About
    • Fardad
  • Artă
    • Cronică de film
      • “2046” sau imposibilitatea de a întoarce trecutul
      • “O secundă de viaţă” – de Ioan Cărmăzan (2009)
      • “Ostrov” sau taina căutării lui Dumnezeu de mână cu El
      • ”Malmkrog” sau filmul ca obiect contondent
      • “Moromeţii 2” sau (semi)eşecul unei posibile capodopere
    • Cronică de teatru
      • Blocarea în zâmbet – “Măscăriciul” cu Horaţiu Mălăele
  • Literatură
    • Cronici literare
      • Aleksandar Stoicovici
      • Aspiraţia spre transfigurare între “Fiinţă” şi “Nefiinţă” la Mihail Eminescu
      • Despre poemele-bilete ale Mariei Dobrescu
      • Forma poetică a dogmei la Nichifor Crainic
      • Regizorul Ioan Cărmăzan la Sibiu
      • Vasile Chira – “Orologiul”, sau reinventarea literaturii ca pretext noetic
      • Adrian Suciu – “Viaţa fără urmări”
    • Poezie
      • Altfel
      • Animale mici
      • Celălalt Enkidu
      • Enstază
      • Eroare critică
      • Fiara
      • Lângă
      • Mere târzii (Cantilenă III)
      • Numărătoarea
      • Pescarii
      • Poem cu panteră, hiene şi cocor
      • Precizie
      • Voi înota cu delfini
    • Proză
      • Amnezic
      • Apocalipsa mieilor de catifea
      • Caietele lui Filip
      • Fuga
      • Iubirile înfloresc în noiembrie
      • Poveştile cu Michelle
      • Rochia de bal (micro-roman)
      • Şase ore de viaţă
      • Ziua în care toate bisericile au murit
  • Multimedia
    • Adagio pentru oboi, saluki şi delfini
    • Bilet să te găsească
    • Cisnădioara 2009
    • Cisnădioara feb. 2010
    • Festivalul “Sinapsa”, Teliu 2013
    • O viaţă perfectă
    • 4 poezii
    • 6 poezii
  • Salonul literar
    • André Ughetto
    • Annabelle Despard
    • Bogdan Dragomir
    • Daniel Turcea
    • Iarina Copuzaru
    • Jan Skácel
    • Jenny Joseph
    • Mircea Florin Şandru
    • Nimā Yushij
    • Ovidiu Papadima
    • Philippe Jaccottet
    • Regino Pedroso
    • Sohrab Sepehri
    • Valerio Magrelli
    • Vasile Avram
    • Vasile Bora
    • Victor Ţarină
    • Walter M. Miller Jr.
  • Saluki
    • Fara (Afrah Al Zahra) la 9 luni
    • Fara la 6 luni
    • Puii la 9 săptămâni
    • Video (Animal Planet)
    • Video (Qatar)
    • Video – Fara, Arena şi Armin în toamna lui 2013
    • Video – la mare 2010
    • Video – la mare 2010 (2)
  • “Câmpiile albastre de sub orizont”
    • Începuturi şi trailer-ul cărţii
    • Variante de copertă

Adunătura de la Sibiu sau despre generația de aur a Europei

Posted by Călin Sămărghiţan on May 10, 2019
Posted in: Corolare haotice. Leave a comment

Europa se laudă îndeobște cu Revoluția ei franceză de la 1789, punctul de turnură al istoriei noastre, cotitura lumii civilizate spre libertate, egalitate și fraternitate. Ruptura de trecut, de tradiție, monarhie și clericalism va deschide atunci calea spre izbăvirea și eliberarea rațiunii umane; decapitarea la propriu a nobilimii franceze, în uralele și bucuria mulțimii, fiind gestul prin care era înlăturată de la putere o pătură privilegiată prin naștere, o putere anacronică și retrogradă, absolută și absolutistă, care sugea sângele poporului. Au ucis mii de preoți, au dărâmat crucea și sacrificiul divin, au pus o prostituată pe altarul de la Notre Dame, iar Europa s-a întors spre civilizație și progres. Spre triumful rațiunii. Spre mama, și bunica, bunăstării, profitului și puterii poporului denumită mai târziu democrație. Au fost înlăturați fioroșii feudali,  nu mult mai târziu și prin alte părți fioroșii chiaburi. Bătuți, uciși, alungați, aruncați la coșul de gunoi al istoriei. Capetele lor erau adunate în batjocură în coșuri de nuiele sângerânde. Pentru a se pune în loc ce? Pe cine?

În frumoasa lună mai a anului 2019, la Sibiu, am văzut pe pielea noastră mioritică ce s-a pus în loc. Ce bine că scăpasem de nobilii asupritori! Ce bine că nu mai existau stăpâni și sclavi! Ce bine că nu mai trebuia să te închini în fața unor oameni autopretinși atotputernici! Doar am avut Revoluția franceză și i-am omorât pe toți!

Nu mai existau trupe care să elibereze la baionetă calea trăsurilor imperiale. Nu mai existau spații interzise vulgului. Nu mai exista necesitatea de a te legitima ca să ajungi la oala de tuci din mijlocul propriului tău bordei. Nu mai exista nici o opreliște, nici o piedică, nici o obligație. Suntem liberi, suverani și stăpâni ai propriului destin. De fapt noi am fost cei care am vrut atunci, în frumoasa lună mai a anului omului (nu Domnului) 2019, să punem garduri între noi și ei. Noi am umplut bidoane rutiere cu apă ca să delimităm calea lor de aur, de calea noastră de noroi. Noi am vrut ca, pentru a ne duce morții la cimitir, să ocolim un oraș întreg ca să nu le împiedicăm augusta lor trecere. Cu 7 zile înainte de a veni am vopsit gardurile și am îndreptat drumurile, ne-am lustruit ciubotele și ne-am spălat în sfârșit până la brâu. Pentru ca ei să vadă ce bine o ducem. Pentru ca ei să audă ce tare aplaudăm. Pentru ca ei să simtă ce mult îi iubim. Ce bine că i-am ucis pe cei de dinainte și le-am luat privilegiile acelora… ca să le dăm acestora de acum. Care sunt ai noștri.

O dată la patru ani unii dintre ei se umilesc și mănâncă la cantina studenților ca să ne arate că sunt dintre noi. O zi la patru ani alții descind într-un orfelinat bătut de soartă, zugrăvit de moment, ca să ne arate cât de mult le pasă. O oră la patru ani coboară într-o alimentară pentru a sta de vorbă cu vânzătoarea de caltaboși pentru ca ea să se bucure că e băgată în seamă. O dată la patru ani, pentru o zi, o oră sau o secundă, în rest povestind și repovestind la nesfârșit despre marea lor iubire de oameni dovedită cu patrusutetreizecișidouă de fotografii.

În rest, nu! În rest au drumurile lor speciale, libere și neîmpiedicate de împiedicații de  noi. Au paznicii lor plătiți din banii noștri. Au frumoasele lor nopți în hoteluri de lux la care noi, din bun simț, nici măcar nu visăm. Au caleștile, privilegiile, excursiile și casele dorite, luate de la noi. Sunt oamenii de aur care ne străbat când și când orașul. Sunt noua și superbisima nobilime bună de după nobilimea cea rea. A, să nu uit, au abolit ghilotina care i-a adus la putere. S-au asigurat. Și ne asigură la rându-ne și pe noi că tot efortul lor e spre binele nostru. Că luxul și opulența lor sunt de fapt ale noastre. Și noi, cuminți și așezați, mioritic îi credem.

O mamă îi vede cum trec, august și fericit, pe calea de aur gătită doar lor, departe de înghesuiala noastră zilnică, și îi spune pruncului ținut în brațe: ”Uite, mamă, trec oamenii de aur! Îi vezi ce frumoși sunt? Fă-le cu mâna, poate îți aruncă o acadea!”
france24
(Foto: france24.com)

Despre scriitori şi uneltele lor de scris

Posted by Călin Sămărghiţan on September 7, 2016
Posted in: Corolare haotice. Leave a comment

paper_usa

Aveţi un amic şi nu ştiţi ce să-i luaţi de ziua lui? Sau de Crăciun? Amicu’ ăla scrie cumva? Luaţi-i un stilou. Sau, mai simplu, un pix.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar, cu toată era asta a computeristicii, cred că scriitorul autentic nu s-a putut despărţi niciodată de uneltele sale de scris. Aşadar, luaţi-i un pix! Cum ce fel de pix? Oricare. Nu există pix perfect, e o iluzie. Ei, poate nu chiar orice, puneţi-vă puţin la încercare simţul estetic. Cu gel? Cu pastă? Cu cerneală? De unde să ştiu?

Negru, albastru? …Verde? Vrea verde?

Poate că pe ambalaj scrie “fine point”. E excelent, astea scriu subţire, fin şi ascuţit. Nu vă faceţi probleme, poate că unul care scrie gros, moale şi onctuos îi ia altcineva.Veţi spune: dar sunt grămezi, ce să aleg? N-ai cum să alegi, nu poţi căuta ceva anume. E şi la nimereală, după ochi. Poate să arate bine, dar să nu stea în mână. Am avut odată un pix pe care îl puteai ţine într-o singură poziţie; era modelat după forma degetelor. Ergonomic. Ergonomic ergonomic, dar după 10 minute ţi se chirceau degetele pe el. Ştiaţi că atunci când scrii pixul este rotit în mână?

Dacă au articulaţia braţului de prindere sus, chiar la capăt, stau bine şi în echilibru stabil în buzunar. Intră la fix. Dacă sunt stainless steel sunt probabil mai grele, e iarăşi bine, depinde unde au centrul de greutate. Pe steel de obicei îţi alunecă mâna şi îţi scapă, devine enervant. Şi atunci le pun la capăt un cauciuc pentru aderenţă. E o loterie dacă acel cauciuc devine lipicios sau nu în timp. N-ai cum să ştii.

Pe unele mai scrie “durable”. Iarăşi e bine, dacă te calcă trenul, pixul rămâne intact. Te pot recunoaşte după pix.

Sau scrie “comfort grip”. Mmm… depinde, v-am spus. Dar staţi liniştiţi, luaţi ce vă place dumneavostră pe moment. La uneltele de scris contează şi starea sufletească. Atunci când eşti nervos, polemic şi aprins, scrii bine cu un fel de pix, când eşti melancolic şi vrăjit, cu altul. Treabă cu dichis.

Ai pixuri preferate, luate din gară, te inspiră ele pe tine… dar nu, aici mint, din gară am luat de fiecare dată pixuri proaste, rele, nu merg sau nu stau în mână, alunecă, bleah! O faci pentru orfanii ăia… dacă or fi orfani.

Sunt pixuri care te enervează şi pur şi simplu dai cu ele de perete, dar tocmai atunci, în starea aceea, îţi vine exact ideea potrivită, genială! El, săracu’, e pix prost, dar şi-a făcut cel mai bine datoria. Pe care o scrii cu alt pix.

Să-i iau un pix cu lanternă? Oh, da, să-şi caute cu ea personajele pe întuneric. Poate fi considerat poetic, să aducă ceva din bezna inexistenţei la lumină, la viaţă. Poate fi o interpretare, dar e mai degrabă un kitsch. Mai bine îi iau tot ceva de plastic… o perie de spălat vase! Scârţ! S-ar putea să nu ştie ce să facă cu ea.

Mai sunt penele acelea artificiale, cu peniţă în vârf. Retro, vintage. Poate chiar e pană autentică. Asta depinde de el, de amicul care scrie, dacă îi place sau nu. Nu mai prea are utilitate practică, îţi trebuie o călimară pe-aproape, dar cât de bine arată! Poţi să scrii dedicaţii, poţi să scrii ritualic, ca într-un fel de rugăciune. Din nou, nu vă faceţi probleme: e unealtă de scris? E bună!

Şi poate că acolo, în papetărie, găsiţi la reduceri sau gratuităţi şi un caieţel sau carneţel de notiţe. Ups! Bun, şi ce să-i iau, cu linii, fără linii? Mai mare, mai mic, legat cu spirală (o, nu!), închis cu elastic? Uf…, e  alt capitol, lăsaţi asta pentru altă poveste.

Revenim: E mai degrabă un fetiş. Şi ce cadou mai potrivit, dacă nu un fetiş autentic? Ştiţi cum e? Stilourile, pixurile sunt pentru scriitor ceea ce sunt pantofii pentru femei. Poate că nu i-ai purtat niciodată, dar cât de frumos stau ei în dulapul de pantofi!

 

Au fost braşoave la Braşov

Posted by Călin Sămărghiţan on October 2, 2015
Posted in: Anunţuri. Leave a comment

brasoave

29 DE POEȚI, 5 CRITICI LITERARI, 2 CVARTETE ȘI O VIOLONCELISTĂ! Trei recitaluri de poezie și muzică și o dezbatere despre literatura de azi!

VINERI, 25 septembrie 2015, orele 17,30, la Muzeul „Casa Ștefan Baciu” Brașov: Petronela Rotar, Vlad Drăgoi, Ioan Șerbu, Mihaela Malea Stroe, Raluca Prahoveanu, Ionel Șimota, Mihaela Aionesei, Ștefan Ciobanu, Daniel Drăgan, Adrian Munteanu și „4Tune Quartet”.

SÂMBĂTĂ, 26 septembrie 2015, orele 10,30, la Librăria „Okian” Brașov: Maria Luiza Steinesz, Călin Derzelea, Marian Dragomir, Călin Sămărghițan, Laurențiu-Ciprian Tudor, Florin Caragiu, Diana Caragiu, Codruț Radi, Felix Nicolau și violoncelista Alexandra-Maria Enache.

SÂMBĂTĂ, 26 septembrie 2015, orele16,30, la Librăria „Șt. O. Iosif” Brașov: Daniela Șontică, Maria Dobrescu, Florin Dochia, Adrian Păpăruz, Adrian Lesenciuc, Pr. Cristian Muntean, Gabriela Hornoiu, Cătălin Stanciu, Adriana Lisandru, Cezara Răducu și „Kronstadt Quartet”.

DUMINICĂ – Dezbatere, 27 septembrie 2015, orele 10,30, la sala de conferințe a Hotelului ,,Johann Gott”

Film documentar “Om versus om”

Posted by Călin Sămărghiţan on July 10, 2014
Posted in: Anunţuri, Nova Polaris, Video. Tagged: film documentar, Nova Polaris. Leave a comment

Afis Proiectie Om versus OmAsociatia Nova Polaris prezintă: avanpremiera filmului documentar “Om versus om”, Generalul (r.) Radu Theodoru, aviator, veteran de război, într-o întâlnire cu studenţii Academiei Forţelor Terestre din Sibiu şi în dialog cu publicul.

Vineri, 11 iulie 2014, ora 17.00, la Cercul Militar, Sibiu.

Paştile Domnului! Paştile! De la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer!

Posted by Călin Sămărghiţan on April 19, 2014
Posted in: Memento. Leave a comment

Rublev's_saviour

(icoana: Andrei Rubliov, cca. 1370 – 1430)

În ultima vreme, inclusiv prin toate mijloacele media, ni se urează să paştem fericiţi. Nu trebuie să ne supărăm, chiar dacă, poate(!), o fac intenţionat. Este o formă simplă de analfabetism teologic pandemic.

Eu nu spun nici măcar “Paşti fericite!” (se pare că doar în biserică se mai utilizează expresia corectă, la plural), ci “Hristos a înviat!”.

Ascultaţi, ce frumos: “Paştile Domnului! Paştile! De la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer!”

Despre natura umană

Posted by Călin Sămărghiţan on December 13, 2013
Posted in: Memento. Leave a comment

A turnat aluminiu topit într-un muşuroi de furnici.

Ce e natura umană? Cine suntem cu adevărat?
Genial? Sinistru? Moral? Imoral? O superbă piesă de artă obţinută cu preţul unui xenocid!
Pe ebay preţul a ajuns la 4.250 $. Deci e o industrie. Ori se invocă dreptul la cunoaştere şi educaţie. Educaţie pentru a deveni ce?

back_img_0434 back_img_0738 back_img_1383 front_img_0693

Adagio pentru oboi, saluki şi delfini

Posted by Călin Sămărghiţan on November 4, 2013
Posted in: Muzică, poezie, Saluki. Leave a comment

9 septembrie: Ziua internaţională “Invită un preot la o bere”.

Posted by Călin Sămărghiţan on September 7, 2013
Posted in: Corolare haotice. Leave a comment

medieval-peasant-tapping-a-keg<< Ştiaţi că lunea ce vine, 9 septembrie, este Ziua internaţională “Invită un preot la o bere”? În această zi catolicii practicanţi din întreaga lume îşi invită preotul la o bere, având astfel prilejul să-l cunoască mai bine. E o frumoasă tradiţie romano-catolică ce coboară până în timpurile Sfântului Hopswald de Aleyard, primul om care şi-a invitat preotul la o bere.

Probabil că deja aţi devenit suspicioşi, dar vă asigur că există un motiv serios pentru asta. Ziua “Invită un preot la o bere” nu e tocmai o sărbătoare. Dar voi aduce argumente că ar trebui să fie.

Credeţi sau nu, preoţii sunt oameni obişnuiţi şi se delectează socializând în jurul unei mese bune şi bând la fel ca orişicine. Ei au totodată o meserie dificilă, pentru care nu li se mulţumeşte, o meserie fără de care noi nu am putea ajunge în rai. Preoţii sunt sângele vieţii unei Biserici şi ar merita o cât de mică apreciere.

Ştiind acestea v-aş provoca să faceţi ceva concret pentru a vă arăta afecţiunea pentru preotul vostru în luna ce vine. Da, puteţi să-l invitaţi la o bere, sau îl puteţi invita la o cină în familia dumneavoastră. Puteţi fi creativi dacă doriţi, dar răspundeţi eforturilor preotului într-un fel sau altul şi faceţi-l să înţeleagă că misiunea lui contează câtuşi de puţin.

Desigur, s-ar putea ca preotul să fie exasperant de ocupat, fiindu-i imposibil să-şi programeze o întâlnire mai îndelungată. E în ordine. Puteţi în schimb să vă rugaţi pentru el un minut (sau chiar mai mult) şi spuneţi-i că vă rugaţi regulat pentru el. Iar în cele din urmă spuneţi-i că-i sunteţi recunoscător, personal sau printr-un mesaj, pentru misiunea sa plină de credincioşie şi pentru răspunsul său la chemarea lui Dumnezeu la preoţie.

Mă aştept din plin ca la sfârşitul acestei luni să existe o sumedenie de preoţi fericiţi şi încurajaţi. >>

(The Catholic Gentleman’s blog)

Cristian Bădiliţă – Expoziţie de poeme pentru păsări şi extratereştri

Posted by Călin Sămărghiţan on July 4, 2013
Posted in: Corolare haotice, poezie. Tagged: Cristian Bădiliţă, extratereştri, poezie, păsări. Leave a comment

Cu tricoul de joi, Cristian Bădiliţă a descins la Sibiu pentru o expoziţie de poezie. Gazda: Galeria de artă contemporană a Muzeului Naţional Brukenthal, strada Tribunei nr. 6.

Pentru o amiază toridă de vară e adăpostul perfect. Sibieni, expoziţia deschisă azi durează o lună!

Poezie de îmbrăcat, de purtat şi de atârnat pe perete, o pajişte cu pietre-litere, un calendar poetico-fotografic cu 13 luni(!), sfori, biscuiţi, icoane, cruci, fotografii, bancnote şi bănuţi, frunze, baloane, iarbă, rogojini înconjurate toate, străbătute, înspiralate de litere, de cuvinte, de poezii. Colorate, drepte, rotunde, întoarse, tăiate. Împărţite, decupate, răsucite, răsfirate. Împletite. Păsările şi extratereştrii cred că eram noi. La o primă vedere joc, la o lectură mai atentă un gest artistic asumat şi dus până la capăt.

“De ce toate cuvintele sunt negre?” îl întrebase fiica sa odată, iar de atunci cuvintele sale n-au mai fost doar negre şi s-au colorat.

Fotografiile vor să spună ce-ar mai fi fost de spus, au câteva note, poeziile pot fi citite acolo. Frapează concepţia amenajării, viziune rezonând cu textele expuse, rândul-nerând, ansamblul surpriză, linia tăiată şi reapărută aidoma concepţiilor antice că un râu poate să dispară, intră-n pământ pentru a ieşi în altă parte. Am înţeles că aparţine dnei Dana Roxana Hrib, director general adjunct al Muzeului.

Autorul a citit doar o singură poezie: “Jucaţi-vă mai des cu focul”. Necesar, ca să-l şi auzim, dar tot el era pe toţi pereţii.

Expoziţia de poeme-desemne
poeziile de pe zid
Fashion style

Coloana din mijlocul pajiştii. De unde până unde? Ioan Alexandru venise la cursuri cu un diplomat!!! Ce să fie acolo, se întrebau studenţii. La sfârşit le-a spus: “v-am adus fân din Transilvania. Luaţi şi mirosiţi!”
Dintră o parte…
…de din-traltără parte.

Arta depăşirii propriilor angoase.
Calendarul cu 13 anotimpuri. Ultimul e decembrarie, deoarece inspiraţia nu se sfârşise odată cu calendarul şi mai ceruse o lună în plus.
Din ciclul “rogojini”

“…poezia sticlă, sau faianţă… vag delir şi nicio consolare”
“Cine-l caută pe Dumnezeu are timp…”
pistis, elpis, agape

“…două grămăjoare de oase culese după ultimul potop fericit…”
Domnii Cristian Bădiliţă şi Alexandru C. Lungu la o poveste-nainte
Du mi ni că

m-i-e-r-c-u-r-i
De purtat vineri, vineri, vineri, vineri
Pajiştea coloanei de sus

Titularii
Tricoul de joi

Pajiştea cu pietre-litere
“Jucaţi-vă mai des cu focul”

fragmentariu

Un interviu în Ziarul de duminică

Posted by Călin Sămărghiţan on June 28, 2013
Posted in: Interviu. Leave a comment

O atenţie care m-a onorat foarte mult şi m-a bucurat deopotrivă: interviu în “Ziarul de duminică”. Au pus şi nişte fotografii la care ţin foarte mult.
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/calin-samarghitan-poate-ca-sfarsitul-lumii-va-fi-poezia-suprema-de-stelian-turlea-11028638

– Stimate domnule Călin Sămărghiţan, de câţiva ani se adună la Sibiu – la Seratele poetice şi în Tabăra de poezie – un număr de poeţi reprezentând cam toate generaţiile, care îşi împărtăşesc versurile. Apoi acestea sunt adunate într-o „Antologie Artgothica”. Sunteţi unul dintre promotorii acestei acţiuni culturale. Cum a apărut ea?

– „Artgothica” s-a născut la confluenţa artelor. Şi a ştiinţelor. S-a născut prin anii 2000 într-un atelier de sculptură şi a fost „moşită” de câţiva scriitori, sculptori, pictori, teologi, profesori de literatură, filosofie şi antropologie, muzicieni. Nu mai mulţi de 10 şi de toate vârstele. Nu mai tineri de 30 de ani şi până la profesori cu îndelungată experienţă la catedră şi în cercetare. Activităţile erau sporadice şi aveau cadenţa vernisajelor de expoziţii ori a lansărilor de carte la care participau toate disciplinele. A fost de fapt întâlnirea dintre arte şi ştiinţe cu religia, lucru care până în ’90 era de neconceput. Era o altă lume. Diferită de ceea ce fusese înainte şi o pionieră a ceea ce astăzi este la ordinea zilei. Aceea a fost tranziţia. Atunci, după ’90, explozia de tipărituri era abia la început, încă lucrurile se decantau, scriitorii, teologii, artiştii abia începeau să se cunoască între ei. În 10 ani de zile avuseseră timpul să-şi formeze a doua, a treia specializare la nivel academic şi să iasă din izolare, îşi împărtăşeau lecturile şi găseau câmpuri comune de cercetare şi desfăşurare. Numitorul comun era interdisciplinaritatea şi transdisciplinaritatea – pentru că sunt două lucruri diferite.

În 2005 au avut loc primele întâlniri organizate sub titlul de „Serile Artgothice” care abia în 2008 au devenit regulate şi cu o amprentă preponderent literară. Artgothica a devenit altceva, a pierdut latura de cercetare şi a rămas doar cea de manifestare artistică. Aşa a apărut „Expoziţia de poezie” la care erau chemaţi „să expună” scriitori din întreaga ţară. În 2009 a fost prima ediţie a taberei de poezie, la Cisnădioara. Apoi, din 2010, „Artgothica” a devenit persoană juridică, tipăreşte Antologia de doi ani (în primul doar poezie, din al doilea şi critică literară ori interviu), şi tot de un an acordă Premiile Mircea Ivănescu pentru poezie, pe trei secţiuni. Spuneam deci că „Artgothica” este altceva decât la începuturile ei, şi acum, în mometul tipăririi articolului este în continuare în transformare.
hasdeu calin 066
– Sunteţi membru fondator şi preşedinte al Asociaţiei culturale „Artgothica Sibiu”. Ne puteţi prezenta pe scurt această asociaţie şi care îi sunt scopurile?

– Pentru a întări puterea organizatorică „Artgothica” devine Asociaţie cu scopul de a promova tinerele talente literare şi de a media întâlnirea dintre artişti, de a-l scoate pe scriitor din turnul său… de fluturi, pentru a se împărtăşi lumii şi a fi cunoscut. Colaborează cu orice asociaţie cu interese comune, reviste literare, acţiuni artistice, teatru şi muzică, dar şi cu Asociaţia nevăzătorilor de exemplu sau clase de elevi din şcoli şi licee.
bv21F
– De ce „Artgothica”?

– Aţi văzut cum s-a născut. Actul numirii ei, scris într-o seară magică pe o foaie ruptă dintr-un caiet, este înfipt într-un cui în stâlpul atelierului de sculptură al lui Mircea Ignat din Sibiu. Numele poartă (purta?) ceva din pasiunea pentru cunoaştere şi descoperire a argonauţilor, este un act artistic în sensul pe care îl dă Nichifor Crainic artei ca „Nostalgie a Paradisului”. Frizând argoul, are ceva din spiritul de castă al unui limbaj ce vrea să ofere semnificaţia, puterea şi importanţa cuvântului. Are cele două braţe, ale unui T mare dintre „artă” şi „gotic”, care sunt braţele crucii, actul originar al jertfei Mântuitorului cu trimitere spre caracterul de jertfă al creaţiei oricărui artist. Poartă înţelesurile tainice ale unui construct arhitectural-spiritual, aşa cum goticul este mărturia unei concepţii structurale a întregului univers, unde fiecare piatră, fiecare amănunt este situat în acel loc unde poate purta întreaga bogăţie de semnificaţii şi înţelesuri. Aceasta s-a vrut atunci acest cuvânt. Dacă mai are aceeaşi semnificaţie pentru membrii de azi, asta nu mai ştiu.

– Pe ce criterii îi adunaţi pe poeţii din întreaga ţară şi cum se desfăşoară Serile?

– O dată, pentru a-i cunoaşte şi personal, nu doar din scrieri. Şi pentru a se cunoaşte între ei. Le oferim posibilitatea de a-şi lansa cărţile la Sibiu. Debutanţilor poate le oferim o şansă în plus. Apoi, odată cu instituirea premiilor Mircea Ivănescu, ne-am orientat şi spre criticii literari importanţi de la noi, iar pentru participanţii la concurs sperăm să fie important ca volumele lor să ajungă pe birourile criticilor.

Într-o „Seară Artgothică” se citeşte, bineînţeles. Cât mai mult. Pe lângă nume sonore este invitat întotdeauna şi un debutant. Au loc lansări de carte în stilul specific fiecărui autor, care este în prealabil consultat pentru a-i afla preferinţele. Discuţiile care urmează pot rămâne la nivelul unei orientări de cenaclu sau pot ajunge până la critică literară. Dacă evenimentul literar este acompaniat şi de prezenţa unui artist plastic, şi am căutat lucrul acesta, dialogul va căpăta desigur valenţe interdisciplinare. Poate fi comemorat un poet anume, poate fi 8 martie să spunem, sau poate fi anivesarea unui club care vrea să aibă şi poezie în program. Putem asculta pe cineva citind de la Londra pe internet. Ne adaptăm pe loc, inventăm, mizăm pe inspiraţie şi buna improvizaţie. La final există întotdeauna sesiunea microfonului deschis pentru orice participant. Nici o seară nu seamănă cu alta. Acum, „Artgothica” nu mai este doar concepţia mea, ci a unui colectiv director care îşi împarte „stilistic” caracterul fiecărei Seri.

– Asociaţia acordă anual şi Premiile „Mircea Ivănescu”. Ni le puteţi prezenta pe scurt? Ce va fi nou în ediţia din acest an?

– Premiile se acordă pe trei secţiuni: 1: Manuscris, unde poeziile se trimit pe e-mail fără a se cunoaşte identitatea concurentului. 2: Debut, pentru cartea apărută în cursul anului calendaristic trecut, şi 3: Cartea anului calendaristic trecut. Fără restricţii de vârstă.

Ideea acordării acestor premii a venit în ziua înmormântării lui Mircea Ivănescu. Întâmplător (sau nu) a avut loc exact în perioada Taberei de poezie organizată de noi în 2011.

Nou va fi întotdeauna juriul: Anul trecut: Ion Mureşan – preşedinte, Leo Butnaru, Ioan Moldovan, Felix Nicolau, Cornel Ungureanu. Anul acesta: Alexandru Cistelecan – preşedinte, Irina Petraş, Ştefan Ion Ghilimescu, Ion Mureşan şi Lucian Vasilescu.

– L-aţi cunoscut pe Mircea Ivănescu. Credeţi că poezia lui mai influenţează încă poezia noilor generaţii?

– Nu, pe Mircea Ivănescu nu l-am cunoscut personal, paradoxal poate pentru preşedintele unei Asociaţii care acordă premiile ce poartă numele poetului, dar există o întreagă pleiadă de scriitori care i-au fost foarte apropiaţi. Aceştia îi duc „şcoala poetică” mai departe, memoria, moştenirea, orientarea şi sensibilităţile. Eu personal mă consider aparţinând unei alte „şcoli”. Mai stănesciene în concept, iar ca interpretare, dacă se poate face o atare disociere, pe o descendenţă a liniei Ovidiu Papadima, pe care l-am cunoscut personal.

Cum am ajuns atunci la premiile Ivănescu? E o mică poveste. Sunt preot, iar conducerea Uniunii Scriitorilor filiala Sibiu m-a rugat să slujesc la înmormântarea lui Mircea Ivănescu. Eram infernal de ocupat cu tabăra de poezie care se desfăşura chiar în acele zile, dar am făcut-o deşi am dat tot programul peste cap. A doua zi, din partea unora dintre membrii consiliului director al „Artgothicii” a venit ideea să instituim aceste premii. Nu aveam de ce să nu fiu de acord. Am pus doar condiţia ca juriul să fie compus întotdeauna din critici literari şi poeţi reprezentativi de la noi.

Cât priveşte influenţa, scriitura oricărui poet mai important va influenţa întotdeauna noile generaţii. Narativitatea care-l caracterizează pe Mircea Ivănescu are încă o amprentă puternică, şi o va mai avea, cu siguranţă, dar eu cred că tot metafora va câştiga până la urmă, iar poezia se va reinventa pe sine cu fiecare epocă pe care o va străbate. Va fi întotdeauna surprinzătoare.
IMG_3003
– Cum stau lucrurile cu Festivalul Internaţional?

– Lucrurile stau bine şi lucrurile stau rău. Vă place acest răspuns? Bine pentru că aşteptările noastre sunt mari, iar ale publicului, probabil, şi mai mari. Adică aşteptăm nume importante ale poeziei şi aceleaşi surprize plăcute mai ales la secţiunile de manuscris şi de debut ale premiilor. Şi lucrurile stau rău pentru că sprijinul financiar pe linie de cultură este infim şi va trebui să alergăm după sponsori ca să nu fim nevoiţi să scădem amploarea evenimentului.

– Ce credeţi că ar fi caracteristic poeziei româneşti din aceşti ultimi ani?

– E o întrebare foarte grea la care fiecare va da un alt răspuns. Cred că diversitatea. Asta e şi pozitiv şi negativ. Poate prea marea diversitate. Orice cititor îşi va găsi poezia preferată, chiar dacă fiecare în altă parte. Gusturile vor fi întotdeauna împărţite, însă cred că dacă poezia nu are şi o cultură bine asimilată în spate, cade foarte repede în derizoriu. Accentele personale sunt inevitabile, iar opiniile criticilor literari cu privire la unul şi acelaşi autor, diametral opuse uneori, nu pot decât să facă deliciul cititorului atent. Cultura însăşi o ia în atâtea direcţii încât e imposibil ca poezia să nu alunece şi ea într-o parte sau alta.

O altă caracteristică, de această dată doar negativă, ar fi exhibiţionismul. Nu spun vulgaritatea, deoarece aici se va despica din nou firul, că ce e şi ce nu e vulgarul. Îi spun, simplu, exhibiţionism. E de-a dreptul oripilant, mai ales atunci când e singura „orientare stilistică” şi care se crede o expresie a libertăţii de gândire. Nu este aşa, ci e o dovadă a inculturii. E ca şi cum ai spune că maneaua este forma lumească, liberă, dezinhibată, a unei suite de Bach. Poate că poezia ar avea nevoie de mai multă autoselecţie şi autocenzură. Cred că atât ar fi suficient. Nu cred nici în poeţii care scriu la kilogram, ci mai degrabă în cei zgârciţi în a se expune publicului.

Şi, ca să echilibrez, mai adaug şi o caracteristică doar pozitivă: contrar direcţiei generale mai există poeţi care nu au abandonat metafora, care mai cred în metonimii şi care poartă cu stoicism oprobriul multor „părerologi” (mi-a plăcut expresia când am întâlnit-o, deşi în cu totul alt domeniu). Fericiţii de ei, aceia vor moşteni poezia!

– Aveţi alte pasiuni? Poate extra-literare?

– Da. Se pare că am ţinut să-mi aduc aproape frumuseţea, eleganţa şi armonia şi la nivel palpabil. Nu doar în cuvânt. Până nu demult eram singurul deţinător al unui saluki din România. Acum mai există în ţară patru pui ai ogăriţei persane pe care acum patru ani am adus-o din Cehia. E o frumoasă pragheză! Este o rasă foarte veche, puţin cunoscută la noi, dar de o deosebită graţie şi eleganţă. Este originară din întinderile Mesopotamiei şi în preajma omului de la începuturile civilizaţiei, apoi a trecut la nobilii egipteni, iar de la ei la beduinii arabi. Abia de la sfârşitul secolului al XIX-lea în Europa. Distant cu străinii, aparent neinteresat şi retras, e de o neţărmurită afecţiune faţă de stăpân şi are un temperament nobil, princiar, plin de demnitate… şi încăpăţânare, ca orice ogar.parc

A pătruns şi în proza la care lucrez acum. Părăsesc tot mai mult poezia, iar toate eforturile merg înspre proză. Lucrez la o trilogie din care am gata un volum şi cam jumătate din al doilea. E o, surpriză!?, o proza S.F. de factură antropologică. Sper ca anul acesta să găsesc editura potrivită, interesată să publice primul volum. „Câmpiile albastre de sub orizont” îi spune.

– Aţi studiat teologia şi literele, sunteţi doctor în teologie şi preot militar, dar şi poet şi prozator. Amândouă profesiile se adresează sufletului. Dar care dintre ele vă este mai apropiată, care vă reprezintă mai mult?

– Aş spune că ambele. E o împletire pe care îmi place să o savurez în toată splendoarea pe care o poate oferi şi care are întotdeauna ceva în plus să-ţi mai spună. Aş zice că abordez teologia poetic, iar poezia teologic. Ştiţi, Dumnezeu a creat Universul rostind poezii: „Să fie lumină”, „să mişune apele de vieţuitoare, fiinţe cu viaţă în ele”, „iată, vă dau toată iarba şi toţi pomii cu rod”. Sfinţii Părinţi au formulat teologia Bisericii în pură formă poetică, au scris-o în metafore şi e plină de comparaţii. Aveau nevoie de meta-formă pentru a explica cele de supra-înţeles. Poate că sfârşitul lumii va fi poezia supremă. Oare?

Posts navigation

← Older Entries
  • Postări recente

    • Adunătura de la Sibiu sau despre generația de aur a Europei May 10, 2019
    • Despre scriitori şi uneltele lor de scris September 7, 2016
    • Au fost braşoave la Braşov October 2, 2015
    • Film documentar “Om versus om” July 10, 2014
    • Paştile Domnului! Paştile! De la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer! April 19, 2014
  • Subiecte

    • Anunţuri (4)
    • Artgothica (2)
    • Corolare haotice (5)
    • Filosofie (1)
    • Interviu (1)
    • Memento (3)
    • Muzică (2)
    • Nova Polaris (1)
    • poezie (2)
    • Saluki (2)
    • Video (3)
  • Arhiva

    • May 2019
    • September 2016
    • October 2015
    • July 2014
    • April 2014
    • December 2013
    • November 2013
    • September 2013
    • July 2013
    • June 2013
    • May 2013
    • April 2013
    • March 2013
    • February 2013
    • January 2013
  • Blogroll

    • Din dragoste pentru artă
    • Nova Polaris
    • Saluki România
    • Tudor Cristea
    • Vasile Chira
  • Artgothica Cristian Bădiliţă Câmpiile albastre de sub orizont extratereştri film documentar filosofie Nova Polaris poezie poveste de Crăciun premiile Mircea Ivănescu păsări Richard Swinburne roman saluki Serile artgotice SF
  • Meta

    • Register
    • Log in
    • Entries feed
    • Comments feed
    • WordPress.com
  • Vizitatori

    Flag Counter
  • March 2021
    M T W T F S S
    1234567
    891011121314
    15161718192021
    22232425262728
    293031  
    « May    
  • Profil

    Călin Sămărghiţan

    Călin Sămărghiţan

    View Full Profile →

  • Faceţi click aici şi veţi primi notificări despre noile postări de pe acest blog

    Join 10 other followers

Blog at WordPress.com.
hyacintho campestribus
Create a free website or blog at WordPress.com.
Cancel

 
Loading Comments...
Comment
    ×
    Privacy & Cookies: This site uses cookies. By continuing to use this website, you agree to their use.
    To find out more, including how to control cookies, see here: Cookie Policy