Aveţi un amic şi nu ştiţi ce să-i luaţi de ziua lui? Sau de Crăciun? Amicu’ ăla scrie cumva? Luaţi-i un stilou. Sau, mai simplu, un pix.
Nu ştiu alţii cum sunt, dar, cu toată era asta a computeristicii, cred că scriitorul autentic nu s-a putut despărţi niciodată de uneltele sale de scris. Aşadar, luaţi-i un pix! Cum ce fel de pix? Oricare. Nu există pix perfect, e o iluzie. Ei, poate nu chiar orice, puneţi-vă puţin la încercare simţul estetic. Cu gel? Cu pastă? Cu cerneală? De unde să ştiu?
Negru, albastru? …Verde? Vrea verde?
Poate că pe ambalaj scrie “fine point”. E excelent, astea scriu subţire, fin şi ascuţit. Nu vă faceţi probleme, poate că unul care scrie gros, moale şi onctuos îi ia altcineva.Veţi spune: dar sunt grămezi, ce să aleg? N-ai cum să alegi, nu poţi căuta ceva anume. E şi la nimereală, după ochi. Poate să arate bine, dar să nu stea în mână. Am avut odată un pix pe care îl puteai ţine într-o singură poziţie; era modelat după forma degetelor. Ergonomic. Ergonomic ergonomic, dar după 10 minute ţi se chirceau degetele pe el. Ştiaţi că atunci când scrii pixul este rotit în mână?
Dacă au articulaţia braţului de prindere sus, chiar la capăt, stau bine şi în echilibru stabil în buzunar. Intră la fix. Dacă sunt stainless steel sunt probabil mai grele, e iarăşi bine, depinde unde au centrul de greutate. Pe steel de obicei îţi alunecă mâna şi îţi scapă, devine enervant. Şi atunci le pun la capăt un cauciuc pentru aderenţă. E o loterie dacă acel cauciuc devine lipicios sau nu în timp. N-ai cum să ştii.
Pe unele mai scrie “durable”. Iarăşi e bine, dacă te calcă trenul, pixul rămâne intact. Te pot recunoaşte după pix.
Sau scrie “comfort grip”. Mmm… depinde, v-am spus. Dar staţi liniştiţi, luaţi ce vă place dumneavostră pe moment. La uneltele de scris contează şi starea sufletească. Atunci când eşti nervos, polemic şi aprins, scrii bine cu un fel de pix, când eşti melancolic şi vrăjit, cu altul. Treabă cu dichis.
Ai pixuri preferate, luate din gară, te inspiră ele pe tine… dar nu, aici mint, din gară am luat de fiecare dată pixuri proaste, rele, nu merg sau nu stau în mână, alunecă, bleah! O faci pentru orfanii ăia… dacă or fi orfani.
Sunt pixuri care te enervează şi pur şi simplu dai cu ele de perete, dar tocmai atunci, în starea aceea, îţi vine exact ideea potrivită, genială! El, săracu’, e pix prost, dar şi-a făcut cel mai bine datoria. Pe care o scrii cu alt pix.
Să-i iau un pix cu lanternă? Oh, da, să-şi caute cu ea personajele pe întuneric. Poate fi considerat poetic, să aducă ceva din bezna inexistenţei la lumină, la viaţă. Poate fi o interpretare, dar e mai degrabă un kitsch. Mai bine îi iau tot ceva de plastic… o perie de spălat vase! Scârţ! S-ar putea să nu ştie ce să facă cu ea.
Mai sunt penele acelea artificiale, cu peniţă în vârf. Retro, vintage. Poate chiar e pană autentică. Asta depinde de el, de amicul care scrie, dacă îi place sau nu. Nu mai prea are utilitate practică, îţi trebuie o călimară pe-aproape, dar cât de bine arată! Poţi să scrii dedicaţii, poţi să scrii ritualic, ca într-un fel de rugăciune. Din nou, nu vă faceţi probleme: e unealtă de scris? E bună!
Şi poate că acolo, în papetărie, găsiţi la reduceri sau gratuităţi şi un caieţel sau carneţel de notiţe. Ups! Bun, şi ce să-i iau, cu linii, fără linii? Mai mare, mai mic, legat cu spirală (o, nu!), închis cu elastic? Uf…, e alt capitol, lăsaţi asta pentru altă poveste.
Revenim: E mai degrabă un fetiş. Şi ce cadou mai potrivit, dacă nu un fetiş autentic? Ştiţi cum e? Stilourile, pixurile sunt pentru scriitor ceea ce sunt pantofii pentru femei. Poate că nu i-ai purtat niciodată, dar cât de frumos stau ei în dulapul de pantofi!
