Europa se laudă îndeobște cu Revoluția ei franceză de la 1789, punctul de turnură al istoriei noastre, cotitura lumii civilizate spre libertate, egalitate și fraternitate. Ruptura de trecut, de tradiție, monarhie și clericalism va deschide atunci calea spre izbăvirea și eliberarea rațiunii umane; decapitarea la propriu a nobilimii franceze, în uralele și bucuria mulțimii, fiind gestul prin care era înlăturată de la putere o pătură privilegiată prin naștere, o putere anacronică și retrogradă, absolută și absolutistă, care sugea sângele poporului. Au ucis mii de preoți, au dărâmat crucea și sacrificiul divin, au pus o prostituată pe altarul de la Notre Dame, iar Europa s-a întors spre civilizație și progres. Spre triumful rațiunii. Spre mama, și bunica, bunăstării, profitului și puterii poporului denumită mai târziu democrație. Au fost înlăturați fioroșii feudali, nu mult mai târziu și prin alte părți fioroșii chiaburi. Bătuți, uciși, alungați, aruncați la coșul de gunoi al istoriei. Capetele lor erau adunate în batjocură în coșuri de nuiele sângerânde. Pentru a se pune în loc ce? Pe cine?
În frumoasa lună mai a anului 2019, la Sibiu, am văzut pe pielea noastră mioritică ce s-a pus în loc. Ce bine că scăpasem de nobilii asupritori! Ce bine că nu mai existau stăpâni și sclavi! Ce bine că nu mai trebuia să te închini în fața unor oameni autopretinși atotputernici! Doar am avut Revoluția franceză și i-am omorât pe toți!
Nu mai existau trupe care să elibereze la baionetă calea trăsurilor imperiale. Nu mai existau spații interzise vulgului. Nu mai exista necesitatea de a te legitima ca să ajungi la oala de tuci din mijlocul propriului tău bordei. Nu mai exista nici o opreliște, nici o piedică, nici o obligație. Suntem liberi, suverani și stăpâni ai propriului destin. De fapt noi am fost cei care am vrut atunci, în frumoasa lună mai a anului omului (nu Domnului) 2019, să punem garduri între noi și ei. Noi am umplut bidoane rutiere cu apă ca să delimităm calea lor de aur, de calea noastră de noroi. Noi am vrut ca, pentru a ne duce morții la cimitir, să ocolim un oraș întreg ca să nu le împiedicăm augusta lor trecere. Cu 7 zile înainte de a veni am vopsit gardurile și am îndreptat drumurile, ne-am lustruit ciubotele și ne-am spălat în sfârșit până la brâu. Pentru ca ei să vadă ce bine o ducem. Pentru ca ei să audă ce tare aplaudăm. Pentru ca ei să simtă ce mult îi iubim. Ce bine că i-am ucis pe cei de dinainte și le-am luat privilegiile acelora… ca să le dăm acestora de acum. Care sunt ai noștri.
O dată la patru ani unii dintre ei se umilesc și mănâncă la cantina studenților ca să ne arate că sunt dintre noi. O zi la patru ani alții descind într-un orfelinat bătut de soartă, zugrăvit de moment, ca să ne arate cât de mult le pasă. O oră la patru ani coboară într-o alimentară pentru a sta de vorbă cu vânzătoarea de caltaboși pentru ca ea să se bucure că e băgată în seamă. O dată la patru ani, pentru o zi, o oră sau o secundă, în rest povestind și repovestind la nesfârșit despre marea lor iubire de oameni dovedită cu patrusutetreizecișidouă de fotografii.
În rest, nu! În rest au drumurile lor speciale, libere și neîmpiedicate de împiedicații de noi. Au paznicii lor plătiți din banii noștri. Au frumoasele lor nopți în hoteluri de lux la care noi, din bun simț, nici măcar nu visăm. Au caleștile, privilegiile, excursiile și casele dorite, luate de la noi. Sunt oamenii de aur care ne străbat când și când orașul. Sunt noua și superbisima nobilime bună de după nobilimea cea rea. A, să nu uit, au abolit ghilotina care i-a adus la putere. S-au asigurat. Și ne asigură la rându-ne și pe noi că tot efortul lor e spre binele nostru. Că luxul și opulența lor sunt de fapt ale noastre. Și noi, cuminți și așezați, mioritic îi credem.
O mamă îi vede cum trec, august și fericit, pe calea de aur gătită doar lor, departe de înghesuiala noastră zilnică, și îi spune pruncului ținut în brațe: ”Uite, mamă, trec oamenii de aur! Îi vezi ce frumoși sunt? Fă-le cu mâna, poate îți aruncă o acadea!”
(Foto: france24.com)
