Dreptul la nostalgie al batjocoriților decreței

Mama și tata atunci au trăit. Nici mai devreme, nici mai târziu. Atunci a înflorit iubirea lor. De ce să-mi spuneți în fel și chip, jignindu-mă nu pe mine, ci pe ei? Dar fie! Spuneți-ne cum vreți! Oricum, nu înțelegeți.

Suntem generația care a trăit făcând abstracție de televizor. Nu dădeam doi bani pe ce se spunea acolo, știam foarte bine că lucrurile nu stau așa. Știam pe pielea noastră. Nu prea aveam jucării, ni le confecționam singuri. Și nu aveam ciocolată. Aproape deloc. Și suntem generația care se enerva când era trimisă la coadă, că nu mai aveam timp de joacă pe-afară. Nu realizam atunci că părinții și bunicii noștri chiar nu mai puteau. Și timpul se rostogolea. Așteptam deopotrivă vacanța, apoi, săturați de vacanță abia așteptam să înceapă iarăși școala. De luni până sâmbătă inclusiv. Cu un sandvici cu parizer, altă dată cu gem, în ghiozdan. Din când în când veneau oameni importanți în oraș. Știam că nu sunt chiar atât de importanți, dar ne bucuram când trebuia să facem repetiții pentru defilare, că nu mai mergeam la școală. În pauze făceam schimb între colecțiile din clasorul cu timbre. Și, o, câte lecții aveam de făcut! Desene animate, 10 minute pe zi. Primul serial pe care l-am văzut a fost ”Ulise” în clasa a doua. ”Daktari” de duminică a fost mult mai târziu, dar nu l-am prea văzut că se termina până veneam de la biserică. Țin foarte bine minte că aveam portocale aproape la fiecare Crăciun. Cojile miroseau atât de frumos! Le țineai în casă până se uscau și le aruncai cu tristețe. Școală, școală, școală. Îți săreau capacele să înveți pentru treaptă, unde clasele se înjumătățeau. La facultate erau între 3 și 20 pe un loc. La teologie am fost 9 pe trei locuri. Atâtea erau pentru județele Sibiu, Brașov și Covasna, trei locuri. Armata obligatorie. Nu aveai voie să vorbești despre străinătate, la excursii peste graniță nici măcar nu te gândeai, dar mergeam la mare. În fiecare an. Seara venea mult prea repede pe atunci, nu știu ce eră climaterică era, dar se făcea foarte repede seară și abia ne lăsam aduși în casă.

Și când au venit anii `90 am mușcat din libertatea aceea ca dintr-o lubeniță. Din plin. Cu sete. Cu două mâini o țineam și mușcam cu îmbucături mari din ea, chiar dacă era strâmbă și neînțeleasă. Dar era dulce. Și ne grăbeam să o savurăm din plin, până la capăt, fără să ne facem griji, crezând că va tot veni, că va fi tot mai multă. Dar n-a fost așa. S-a subțiat și s-a împrăștiat sub ochii noștri, am tot întins de ea până s-a risipit, așa cum trăgeam de ultimele rămășițe de Nutella întinsă pe pâine, când se termina borcanul acela semi-oval. Astăzi n-a mai rămas nimic din ea. Tăvălugul care a venit e acum prea mare, e prea greu și am renunțat. Fără încrâncenare. Eram obișnuiți ca ceea ce e bun să se termine. Acum abia dacă ne mai aducem aminte cum a fost. Stăm nostalgici și privim de pe margine știind că nu mai e nimic de făcut. Era foarte, foarte frumoasă și am crezut că va sta. S-a dus. Suntem ultima generație care a gustat, așa, strâmb și pe grăbite din libertatea aceea furată, am avut-o în mâini și s-a terminat. Simplu! Alt borcan nu mai avem. Și apoi, suntem mult prea obosiți.

Și devenim tot mai triști. Încet, încet, tot mai triști că nici măcar nu mai avem cui povesti despre ea.

Al treilea principiu al mecanicii

Nu trăim de ieri, de azi, pe această planetă. Avem ceva vechime, iar legile cărora i se supune lumea noastră fizică sunt deopotrivă legile care ne supun pe noi, indiferent dacă ne convine aceasta sau nu. Se numesc legi fizice, pe unele dintre ele le-am numit chiar principii. Iar principiile (în latină principiu înseamnă început), unele descoperite, altele cu siguranță nu, SUNT. Există și acționează în sine și prin sine. Ele nu țin seama de voința noastră și cu atât mai puțin de ambițiile noastre. Unora le convine, altora nu.

Nu știu dacă studenții Universității din Sheffield, atunci când l-au contestat pe Sir Isaac Newton pentru acțiunea sa de trăitor al erei coloniale, au contestat și principiile descoperite de acesta. Sper să nu fi contestat și principiile mecanicii formulate de el. Sper din suflet ca măcar legea gravitației să nu o fi contestat. Dar orice este posibil, nu-i așa? Să spunem că putem scăpa de Newton, prin cine știe ce acțiune, să zicem că aș putea accepta lucrul acesta, dar prea mă tem că de legea gravitației nu putem scăpa. Iarăși: unora le convine, altora nu. Dar suficient despre acestea.

Întorcându-ne la principiile mecanicii, amintindu-ne că acestea sunt trei (sau cel puțin trei au fost formulate de către beneficiarul alb al erei coloniale, Isaac Newton), permiteți-mi vă rog să reiterez în forma extinsă pe cel de-al treilea, care, pe scurt, se numește ”al acțiunii și al reacțiunii”. Așadar: ”dacă un corp acționează asupra altui corp cu o forță numită acțiune, cel de-al doilea corp acționează la rândul său asupra primului cu o forță egală în modul și de sens contrar, numită reacțiune.” Ori îți convine, ori nu, acest principiu există. Acționează. Este.

Deci acesta este un principiu care acționează în lumea noastră fizică (ce bine că nimeni nu mai vorbește astăzi de cea spirituală!) indiferent de voința noastră. Este numit principiu deoarece el este de la început, dintru început și întru început (dacă l-ați cunoscut pe unul Noica; nebeneficiar al erei coloniale, dar sigur i se poate găsi și lui ceva de contestat, măcar culoarea. Of!). Să nu ne mire așadar că ORICE am face în lumea aceasta, orice am iniția, orice am rostogoli, va genera o reacție egală și de sens contrar. Pe măsură. Știți de ce? Pentru că e un principiu fundamental (adică de la bază) al lumii fizice, iar voi credeți numai și doar și numai în lumea fizică. Orice! Ori-ce! Iar acest principiu se aplică și mecanicii lumii de idei. Oare? Cine are urechi de auzit, să audă!

Atât am avut să vă spun.

Deocamdată.

Adunătura de la Sibiu sau despre generația de aur a Europei

Europa se laudă îndeobște cu Revoluția ei franceză de la 1789, punctul de turnură al istoriei noastre, cotitura lumii civilizate spre libertate, egalitate și fraternitate. Ruptura de trecut, de tradiție, monarhie și clericalism va deschide atunci calea spre izbăvirea și eliberarea rațiunii umane; decapitarea la propriu a nobilimii franceze, în uralele și bucuria mulțimii, fiind gestul prin care era înlăturată de la putere o pătură privilegiată prin naștere, o putere anacronică și retrogradă, absolută și absolutistă, care sugea sângele poporului. Au ucis mii de preoți, au dărâmat crucea și sacrificiul divin, au pus o prostituată pe altarul de la Notre Dame, iar Europa s-a întors spre civilizație și progres. Spre triumful rațiunii. Spre mama, și bunica, bunăstării, profitului și puterii poporului denumită mai târziu democrație. Au fost înlăturați fioroșii feudali,  nu mult mai târziu și prin alte părți fioroșii chiaburi. Bătuți, uciși, alungați, aruncați la coșul de gunoi al istoriei. Capetele lor erau adunate în batjocură în coșuri de nuiele sângerânde. Pentru a se pune în loc ce? Pe cine?

În frumoasa lună mai a anului 2019, la Sibiu, am văzut pe pielea noastră mioritică ce s-a pus în loc. Ce bine că scăpasem de nobilii asupritori! Ce bine că nu mai existau stăpâni și sclavi! Ce bine că nu mai trebuia să te închini în fața unor oameni autopretinși atotputernici! Doar am avut Revoluția franceză și i-am omorât pe toți!

Nu mai existau trupe care să elibereze la baionetă calea trăsurilor imperiale. Nu mai existau spații interzise vulgului. Nu mai exista necesitatea de a te legitima ca să ajungi la oala de tuci din mijlocul propriului tău bordei. Nu mai exista nici o opreliște, nici o piedică, nici o obligație. Suntem liberi, suverani și stăpâni ai propriului destin. De fapt noi am fost cei care am vrut atunci, în frumoasa lună mai a anului omului (nu Domnului) 2019, să punem garduri între noi și ei. Noi am umplut bidoane rutiere cu apă ca să delimităm calea lor de aur, de calea noastră de noroi. Noi am vrut ca, pentru a ne duce morții la cimitir, să ocolim un oraș întreg ca să nu le împiedicăm augusta lor trecere. Cu 7 zile înainte de a veni am vopsit gardurile și am îndreptat drumurile, ne-am lustruit ciubotele și ne-am spălat în sfârșit până la brâu. Pentru ca ei să vadă ce bine o ducem. Pentru ca ei să audă ce tare aplaudăm. Pentru ca ei să simtă ce mult îi iubim. Ce bine că i-am ucis pe cei de dinainte și le-am luat privilegiile acelora… ca să le dăm acestora de acum. Care sunt ai noștri.

O dată la patru ani unii dintre ei se umilesc și mănâncă la cantina studenților ca să ne arate că sunt dintre noi. O zi la patru ani alții descind într-un orfelinat bătut de soartă, zugrăvit de moment, ca să ne arate cât de mult le pasă. O oră la patru ani coboară într-o alimentară pentru a sta de vorbă cu vânzătoarea de caltaboși pentru ca ea să se bucure că e băgată în seamă. O dată la patru ani, pentru o zi, o oră sau o secundă, în rest povestind și repovestind la nesfârșit despre marea lor iubire de oameni dovedită cu patrusutetreizecișidouă de fotografii.

În rest, nu! În rest au drumurile lor speciale, libere și neîmpiedicate de împiedicații de  noi. Au paznicii lor plătiți din banii noștri. Au frumoasele lor nopți în hoteluri de lux la care noi, din bun simț, nici măcar nu visăm. Au caleștile, privilegiile, excursiile și casele dorite, luate de la noi. Sunt oamenii de aur care ne străbat când și când orașul. Sunt noua și superbisima nobilime bună de după nobilimea cea rea. A, să nu uit, au abolit ghilotina care i-a adus la putere. S-au asigurat. Și ne asigură la rându-ne și pe noi că tot efortul lor e spre binele nostru. Că luxul și opulența lor sunt de fapt ale noastre. Și noi, cuminți și așezați, mioritic îi credem.

O mamă îi vede cum trec, august și fericit, pe calea de aur gătită doar lor, departe de înghesuiala noastră zilnică, și îi spune pruncului ținut în brațe: ”Uite, mamă, trec oamenii de aur! Îi vezi ce frumoși sunt? Fă-le cu mâna, poate îți aruncă o acadea!”

(Foto: france24.com)

Despre scriitori şi uneltele lor de scris

Aveţi un amic şi nu ştiţi ce să-i luaţi de ziua lui? Sau de Crăciun? Amicu’ ăla scrie cumva? Luaţi-i un stilou. Sau, mai simplu, un pix.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar, cu toată era asta a computeristicii, cred că scriitorul autentic nu s-a putut despărţi niciodată de uneltele sale de scris. Aşadar, luaţi-i un pix! Cum ce fel de pix? Oricare. Nu există pix perfect, e o iluzie. Ei, poate nu chiar orice, puneţi-vă puţin la încercare simţul estetic. Cu gel? Cu pastă? Cu cerneală? De unde să ştiu?

Negru, albastru? …Verde? Vrea verde?

Poate că pe ambalaj scrie “fine point”. E excelent, astea scriu subţire, fin şi ascuţit. Nu vă faceţi probleme, poate că unul care scrie gros, moale şi onctuos îi ia altcineva.Veţi spune: dar sunt grămezi, ce să aleg? N-ai cum să alegi, nu poţi căuta ceva anume. E şi la nimereală, după ochi. Poate să arate bine, dar să nu stea în mână. Am avut odată un pix pe care îl puteai ţine într-o singură poziţie; era modelat după forma degetelor. Ergonomic. Ergonomic ergonomic, dar după 10 minute ţi se chirceau degetele pe el. Ştiaţi că atunci când scrii pixul este rotit în mână?

Dacă au articulaţia braţului de prindere sus, chiar la capăt, stau bine şi în echilibru stabil în buzunar. Intră la fix. Dacă sunt stainless steel sunt probabil mai grele, e iarăşi bine, depinde unde au centrul de greutate. Pe steel de obicei îţi alunecă mâna şi îţi scapă, devine enervant. Şi atunci le pun la capăt un cauciuc pentru aderenţă. E o loterie dacă acel cauciuc devine lipicios sau nu în timp. N-ai cum să ştii.

Pe unele mai scrie “durable”. Iarăşi e bine, dacă te calcă trenul, pixul rămâne intact. Te pot recunoaşte după pix.

Sau scrie “comfort grip”. Mmm… depinde, v-am spus. Dar staţi liniştiţi, luaţi ce vă place dumneavostră pe moment. La uneltele de scris contează şi starea sufletească. Atunci când eşti nervos, polemic şi aprins, scrii bine cu un fel de pix, când eşti melancolic şi vrăjit, cu altul. Treabă cu dichis.

Ai pixuri preferate, luate din gară, te inspiră ele pe tine… dar nu, aici mint, din gară am luat de fiecare dată pixuri proaste, rele, nu merg sau nu stau în mână, alunecă, bleah! O faci pentru orfanii ăia… dacă or fi orfani.

Sunt pixuri care te enervează şi pur şi simplu dai cu ele de perete, dar tocmai atunci, în starea aceea, îţi vine exact ideea potrivită, genială! El, săracu’, e pix prost, dar şi-a făcut cel mai bine datoria. Pe care o scrii cu alt pix.

Să-i iau un pix cu lanternă? Oh, da, să-şi caute cu ea personajele pe întuneric. Poate fi considerat poetic, să aducă ceva din bezna inexistenţei la lumină, la viaţă. Poate fi o interpretare, dar e mai degrabă un kitsch. Mai bine îi iau tot ceva de plastic… o perie de spălat vase! Scârţ! S-ar putea să nu ştie ce să facă cu ea.

Mai sunt penele acelea artificiale, cu peniţă în vârf. Retro, vintage. Poate chiar e pană autentică. Asta depinde de el, de amicul care scrie, dacă îi place sau nu. Nu mai prea are utilitate practică, îţi trebuie o călimară pe-aproape, dar cât de bine arată! Poţi să scrii dedicaţii, poţi să scrii ritualic, ca într-un fel de rugăciune. Din nou, nu vă faceţi probleme: e unealtă de scris? E bună!

Şi poate că acolo, în papetărie, găsiţi la reduceri sau gratuităţi şi un caieţel sau carneţel de notiţe. Ups! Bun, şi ce să-i iau, cu linii, fără linii? Mai mare, mai mic, legat cu spirală (o, nu!), închis cu elastic? Uf…, e  alt capitol, lăsaţi asta pentru altă poveste.

Revenim: E mai degrabă un fetiş. Şi ce cadou mai potrivit, dacă nu un fetiş autentic? Ştiţi cum e? Stilourile, pixurile sunt pentru scriitor ceea ce sunt pantofii pentru femei. Poate că nu i-ai purtat niciodată, dar cât de frumos stau ei în dulapul de pantofi!

 

Au fost braşoave la Braşov

29 DE POEȚI, 5 CRITICI LITERARI, 2 CVARTETE ȘI O VIOLONCELISTĂ! Trei recitaluri de poezie și muzică și o dezbatere despre literatura de azi!

VINERI, 25 septembrie 2015, orele 17,30, la Muzeul „Casa Ștefan Baciu” Brașov: Petronela Rotar, Vlad Drăgoi, Ioan Șerbu, Mihaela Malea Stroe, Raluca Prahoveanu, Ionel Șimota, Mihaela Aionesei, Ștefan Ciobanu, Daniel Drăgan, Adrian Munteanu și „4Tune Quartet”.

SÂMBĂTĂ, 26 septembrie 2015, orele 10,30, la Librăria „Okian” Brașov: Maria Luiza Steinesz, Călin Derzelea, Marian Dragomir, Călin Sămărghițan, Laurențiu-Ciprian Tudor, Florin Caragiu, Diana Caragiu, Codruț Radi, Felix Nicolau și violoncelista Alexandra-Maria Enache.

SÂMBĂTĂ, 26 septembrie 2015, orele16,30, la Librăria „Șt. O. Iosif” Brașov: Daniela Șontică, Maria Dobrescu, Florin Dochia, Adrian Păpăruz, Adrian Lesenciuc, Pr. Cristian Muntean, Gabriela Hornoiu, Cătălin Stanciu, Adriana Lisandru, Cezara Răducu și „Kronstadt Quartet”.

DUMINICĂ – Dezbatere, 27 septembrie 2015, orele 10,30, la sala de conferințe a Hotelului ,,Johann Gott”

Film documentar “Om versus om”

Asociatia Nova Polaris prezintă: avanpremiera filmului documentar “Om versus om”, Generalul (r.) Radu Theodoru, aviator, veteran de război, într-o întâlnire cu studenţii Academiei Forţelor Terestre din Sibiu şi în dialog cu publicul.

Vineri, 11 iulie 2014, ora 17.00, la Cercul Militar, Sibiu.

Paştile Domnului! Paştile! De la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer!

(icoana: Andrei Rubliov, cca. 1370 – 1430)

În ultima vreme, inclusiv prin toate mijloacele media, ni se urează să paştem fericiţi. Nu trebuie să ne supărăm, chiar dacă, poate(!), o fac intenţionat. Este o formă simplă de analfabetism teologic pandemic.

Eu nu spun nici măcar “Paşti fericite!” (se pare că doar în biserică se mai utilizează expresia corectă, la plural), ci “Hristos a înviat!”.

Ascultaţi, ce frumos: “Paştile Domnului! Paştile! De la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer!”

Despre natura umană

A turnat aluminiu topit într-un muşuroi de furnici.

Ce e natura umană? Cine suntem cu adevărat?
Genial? Sinistru? Moral? Imoral? O superbă piesă de artă obţinută cu preţul unui xenocid!
Pe ebay preţul a ajuns la 4.250 $. Deci e o industrie. Ori se invocă dreptul la cunoaştere şi educaţie. Educaţie pentru a deveni ce?

Adagio pentru oboi, saluki şi delfini

9 septembrie: Ziua internaţională “Invită un preot la o bere”.

<< Ştiaţi că lunea ce vine, 9 septembrie, este Ziua internaţională “Invită un preot la o bere”? În această zi catolicii practicanţi din întreaga lume îşi invită preotul la o bere, având astfel prilejul să-l cunoască mai bine. E o frumoasă tradiţie romano-catolică ce coboară până în timpurile Sfântului Hopswald de Aleyard, primul om care şi-a invitat preotul la o bere.

Probabil că deja aţi devenit suspicioşi, dar vă asigur că există un motiv serios pentru asta. Ziua “Invită un preot la o bere” nu e tocmai o sărbătoare. Dar voi aduce argumente că ar trebui să fie.

Credeţi sau nu, preoţii sunt oameni obişnuiţi şi se delectează socializând în jurul unei mese bune şi bând la fel ca orişicine. Ei au totodată o meserie dificilă, pentru care nu li se mulţumeşte, o meserie fără de care noi nu am putea ajunge în rai. Preoţii sunt sângele vieţii unei Biserici şi ar merita o cât de mică apreciere.

Ştiind acestea v-aş provoca să faceţi ceva concret pentru a vă arăta afecţiunea pentru preotul vostru în luna ce vine. Da, puteţi să-l invitaţi la o bere, sau îl puteţi invita la o cină în familia dumneavoastră. Puteţi fi creativi dacă doriţi, dar răspundeţi eforturilor preotului într-un fel sau altul şi faceţi-l să înţeleagă că misiunea lui contează câtuşi de puţin.

Desigur, s-ar putea ca preotul să fie exasperant de ocupat, fiindu-i imposibil să-şi programeze o întâlnire mai îndelungată. E în ordine. Puteţi în schimb să vă rugaţi pentru el un minut (sau chiar mai mult) şi spuneţi-i că vă rugaţi regulat pentru el. Iar în cele din urmă spuneţi-i că-i sunteţi recunoscător, personal sau printr-un mesaj, pentru misiunea sa plină de credincioşie şi pentru răspunsul său la chemarea lui Dumnezeu la preoţie.

Mă aştept din plin ca la sfârşitul acestei luni să existe o sumedenie de preoţi fericiţi şi încurajaţi. >>

(The Catholic Gentleman’s blog)