Mama și tata atunci au trăit. Nici mai devreme, nici mai târziu. Atunci a înflorit iubirea lor. De ce să-mi spuneți în fel și chip, jignindu-mă nu pe mine, ci pe ei? Dar fie! Spuneți-ne cum vreți! Oricum, nu înțelegeți.
Suntem generația care a trăit făcând abstracție de televizor. Nu dădeam doi bani pe ce se spunea acolo, știam foarte bine că lucrurile nu stau așa. Știam pe pielea noastră. Nu prea aveam jucării, ni le confecționam singuri. Și nu aveam ciocolată. Aproape deloc. Și suntem generația care se enerva când era trimisă la coadă, că nu mai aveam timp de joacă pe-afară. Nu realizam atunci că părinții și bunicii noștri chiar nu mai puteau. Și timpul se rostogolea. Așteptam deopotrivă vacanța, apoi, săturați de vacanță abia așteptam să înceapă iarăși școala. De luni până sâmbătă inclusiv. Cu un sandvici cu parizer, altă dată cu gem, în ghiozdan. Din când în când veneau oameni importanți în oraș. Știam că nu sunt chiar atât de importanți, dar ne bucuram când trebuia să facem repetiții pentru defilare, că nu mai mergeam la școală. În pauze făceam schimb între colecțiile din clasorul cu timbre. Și, o, câte lecții aveam de făcut! Desene animate, 10 minute pe zi. Primul serial pe care l-am văzut a fost ”Ulise” în clasa a doua. ”Daktari” de duminică a fost mult mai târziu, dar nu l-am prea văzut că se termina până veneam de la biserică. Țin foarte bine minte că aveam portocale aproape la fiecare Crăciun. Cojile miroseau atât de frumos! Le țineai în casă până se uscau și le aruncai cu tristețe. Școală, școală, școală. Îți săreau capacele să înveți pentru treaptă, unde clasele se înjumătățeau. La facultate erau între 3 și 20 pe un loc. La teologie am fost 9 pe trei locuri. Atâtea erau pentru județele Sibiu, Brașov și Covasna, trei locuri. Armata obligatorie. Nu aveai voie să vorbești despre străinătate, la excursii peste graniță nici măcar nu te gândeai, dar mergeam la mare. În fiecare an. Seara venea mult prea repede pe atunci, nu știu ce eră climaterică era, dar se făcea foarte repede seară și abia ne lăsam aduși în casă.
Și când au venit anii `90 am mușcat din libertatea aceea ca dintr-o lubeniță. Din plin. Cu sete. Cu două mâini o țineam și mușcam cu îmbucături mari din ea, chiar dacă era strâmbă și neînțeleasă. Dar era dulce. Și ne grăbeam să o savurăm din plin, până la capăt, fără să ne facem griji, crezând că va tot veni, că va fi tot mai multă. Dar n-a fost așa. S-a subțiat și s-a împrăștiat sub ochii noștri, am tot întins de ea până s-a risipit, așa cum trăgeam de ultimele rămășițe de Nutella întinsă pe pâine, când se termina borcanul acela semi-oval. Astăzi n-a mai rămas nimic din ea. Tăvălugul care a venit e acum prea mare, e prea greu și am renunțat. Fără încrâncenare. Eram obișnuiți ca ceea ce e bun să se termine. Acum abia dacă ne mai aducem aminte cum a fost. Stăm nostalgici și privim de pe margine știind că nu mai e nimic de făcut. Era foarte, foarte frumoasă și am crezut că va sta. S-a dus. Suntem ultima generație care a gustat, așa, strâmb și pe grăbite din libertatea aceea furată, am avut-o în mâini și s-a terminat. Simplu! Alt borcan nu mai avem. Și apoi, suntem mult prea obosiți.
Și devenim tot mai triști. Încet, încet, tot mai triști că nici măcar nu mai avem cui povesti despre ea.