“O secundă de viaţă” – de Ioan Cărmăzan (2009)

carmazan

(Acest text conţine divulgări ale subiectelor din film)

Cât de mult se poate schimba într-o secundă? Totul? O viaţă?

Personajele acestui ultim film al lui Ioan Cărmăzan nu sunt dintre cele obişnuite, iar filmul urmăreşte efectele întâlnirii dintre doi bărbaţi pe care îi aduce împreună o „pasiune” comună: sinuciderea. Edgar Furman (din păcate interpretat stângaci de Andrei Pandele), un tânăr visător şi destul de nonşalant, îşi descoperă o nouă fascinaţie: cunoaşterea în amănunţime a vieţii lui Socaliuc (interpretat formidabil de Costel Caşcaval). „Socaliuc şi atât” a crescut la orfelinat şi este un sinucigaş de profesie. Locuieşte într-o locomotivă dezafectată din gară şi nimeni nu dă doi bani pe el. Pentru a-şi atrage însă compasiunea semenilor, el „se sinucide” de fiecare dată, spânzurându-se de o şină de tren fixată de cabina locomotivei de-a curmezişul, dar nu înainte de a fi sigur că trece cineva prin preajmă, care indubitabil îl va „salva”. Aşa este salvat de Edgar, care îl duce la spital unde este şocat de reacţia medicilor: toţi râd şi se răstesc la Socaliuc că a făcut-o din nou.

„O secundă de viaţă” nu este un film uşor. Iubitorii de acţiune extravagantă vor fi dezamăgiţi, dar pentru pasionaţii de dialoguri şi replici subtile, pline de miez, ori pentru construcţia psihologică a personajelor, va fi o desfătare. Filmul urmăreşte liniile celor două destine, marcate curând de un eveniment tragic. Într-o încăierare din gară, pornită de la batjocura clienţilor birtului faţă de „meteahna” lui Socaliuc, acesta omoară o prostituată lovind-o cu un scaun, după care este ascuns de Edgar în apartamentul acestuia. Astfel cei doi ajung să-şi împartă soarta de fugari din calea poliţiei. Este cadrul în care îşi împărtăşesc unul altuia dramele personale şi ajung de nedespărţit.

Amanta ocazională a lui Edgar este Mara Lasconi (şovăitor interpretată de Antoaneta Cojocaru), iar prietenul acesteia, Daniel (Cristi Iacob, într-un rol sub posibilităţile lui) este un excentric bisexual, gazdă pentru orgii de toate felurile, care dezvoltă un adevărat cult erotico-mistic pentru ea. Mara este lovită de o „secundă” nefastă când este înştiinţată că are SIDA, dar Daniel nu este deloc marcat de această veste, de urletul din ploaie al Marei: „Daniel, avem SIDA!”, căci el se crede protejat de divinitate. Medicii de la spital îşi vor da seama prea târziu de greşeala analizei de sânge a Marei („se mai întâmplă”, spun ei impasibil) şi nu se sinchisesc să o înştiinţeze la timp, iar ea se sinucide.

Construcţia personajelor este atentă, se asamblează ca un adevărat puzzle pe parcursul desfăşurării filmului (128 de minute, dar care nu ştii când trec) şi este completă abia la final. Atunci aflăm şi motivul bruştei pasiuni a lui Edgar pentru aflarea vieţii lui Socaliuc, când acesta din urmă îi citeşte jurnalul: Edgar căuta şi aştepta „motivul” potrivit şi curajul pentru a se sinucide şi el. Este un film despre fragilitatea vieţii şi despre cât de uşor poate fi ea influenţată ori chiar schimbată de o simplă secundă, de un capriciu, de o întâmplare, de un gest. Mara apare o inocentă victimă a propriei familii, a excentricităţilor lui Daniel, a nepăsării lui Edgar, dar şi a greşelii impardonabile a unor medici şi asistente iresponsabile. Apariţii episodice, dar delectante, au Valentin Uritescu – acelaşi inegalabil actor, Geo Saizescu – un vecin foarte curios, Maia Morgenstern se adaptează perfect rolului de administrator de bloc, iar Rodica Mandache este un medic care nu-şi prea ridică probleme de etică profesională, dar „scapă”, parcă fără să vrea, una dintre bunele replici ale filmului: „Eu cred că-şi asumă riscul de a muri. Ştii?, la asta nu m-am gândit.” Cornel Palade însă, nu reuşeşte să joace credibil pe poliţistul detectiv lipsit de orice urmă de profesionalism, dar plin de importanţă.

Finalul ne va aduce, odată cu Edgar, în locomotiva lui Socaliuc. Acesta nu are nimic acolo, afară de câteva frânghii, o mică dar absolut impresionantă bibliotecă de filosofie, căci vedem titlurile şi recunoaştem cărţile, şi un briceag. De ce un briceag? N-o să vă divulg şi acest lucru, căci filmul trebuie văzut. Aş putea spune că deznodământul, ciudat, obscur, aproape neîntâmplat, împlineşte destinul unuia dintre personaje prin sacrificiul celuilalt. Cum? Este tot un capitol ce trebuie văzut.

Spre deosebire de alte producţii româneşti, coloana sonoră a filmului (Vlaicu Golcea) este fascinantă. Prim planurile regizorului, cu filmări parcă în ralanti, pe fond muzical adecvat, aduc a „Solaris”-ul lui Soderberg. Este un film despre destine şi frângeri de destine, despre inutile regrete ori despre dorinţa de a pătrunde dincolo de aparenţele şi ignoranţa lumii. Puţine dintre personaje sunt ”normale”, regizorul căutând cu obstinaţie anormalitatea prezentă la tot pasul în jur. Pasiunile excentrice sunt manifeste şi voit stridente, pe când cele „aşezate” sunt ascunse, ca cele din locomotiva lui Socaliuc, ori meditaţiile interioare ale Marei.

Cred că regia excelează în construcţia personajelor care sunt aproape exclusiv în atenţie, chiar şi în timpul scurtelor momente epice. Inclusiv încăierarea din birtul gării este asamblată din prim planuri. De-a lungul filmului camera zăboveşte destul de scurt şi discret, dar profund şi atent, depăşind stângăciile de interpretare, pe câteva chipuri pe care le conturează distinct: Edgar cocoţat în fereastră (pe dinafară), profilul Marei în câteva rânduri, Socaliuc în prim planuri memorabile dar şi ceilalţi. Contrar altor păreri, tăierea cadrelor mi se pare deosebit de inspirată, căci regizorul îşi construieşte mesajul şi prin ceea ce taie şi ascunde, nu doar prin ceea ce arată.

Interpretarea lui Costel Caşcaval este de excepţie şi „face” tot filmul, dovedindu-se un actor care mai are mult de oferit publicului. Personajul său pare la început un debil psihic, dar peste tot lasă să se întrevadă puţin câte puţin un fond mereu ascuns, care doar în final se conturează pe deplin. Vorbele şi gesturile sale repezite sunt opuse cu ale celorlalte personaje. El e singurul ce pare detaşat şi neatins de lumea din jur, dar de fapt este exact invers, el este inocentul care suferă pentru ceilalţi. El este omul „cu bretele galbene”, vom afla şi de ce le poartă tot timpul, iar Edgar vrea să-l copieze până şi aici, şi-şi cumpără la rându-i o pereche identică. Socaliuc nu pare a fi personajul principal, nici nu apare decât mai târziu în filmul care începe cu Mara şi Edgar. Filmul se construieşte în jurul dramei Marei, dar Socaliuc se distinge repede ca pilon de edificare a filmului. După sinuciderea Marei, Socaliuc „duce” filmul mai departe şi este protagonistul finalului. Replicile lui sunt memorabile: „Viaţa ta nu s-a dus şi eternitatea nu a venit încă”, sau „O secundă e paşaportul tău pentru eternitate”.

În imaginea de final vedem cele trei personaje (Mara, Edgar şi Socaliuc) înotând prin iarba înaltă a unui câmp. Desprinşi de secundele nefericite ale destinelor lor şi ale unei vieţi mult prea fragile, ei plutesc aidoma unor serafi într-un spaţiu idilic neatins de corupţii ori accidente fatale.

Ioan Cărmăzan, filmografie:
1982 – „Ţapinarii”
1984 – „Lişca”
1987 – „Sania albastră”
1992 – „Casa din vis”
2004 – „Raport despre starea naţiunii”
2004 – „Lotus”
2006 – „Margo”

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s