“Ostrov” sau taina căutării lui Dumnezeu de mână cu El

Ostrov (Insula) sau taina căutării lui Dumnezeu, de mână cu El

Photobucket

Dacă până acum câţiva ani ai fi fost întrebat care este cel mai reprezentativ film pentru spiritualitatea ortodoxă, probabil că marea majoritate ar fi răspuns fără nici o ezitare: Andrei Rubliov al lui Andrei Tarkovsky, din 1966. În 2006 însă, tot un regizor rus, Pavel Lunghin, a adus pe marile ecrane filmul Ostrov (Insula). A fost nevoie, aşadar, de o rătăcire de 40 de ani, pentru ca memorabilul film tarkovskian să-şi găsească egalul şi să dovedească faptul că, atunci, a deschis un drum.

Criticii de specialitate consideră filmul ca fiind unul dintre cele mai reuşite din ultimele decenii şi a fost văzut de jumătate din populaţia matură a Federaţiei Ruse. Ostrov vine indubitabil din şcoala tarkovskiană şi de aceea el nu este un simplu film. Este o mărturie, făcută prin intermediul mijloacelor moderne de comunicare, o mărturie despre autenticul spirit ortodox şi despre felul cum ortodoxia vede relaţia personală a omului cu Dumnezeu.

Niciun moment nu ai impresia că în spatele camerei stă un regizor; nici nu-ţi poţi imagina că părintele Anatolie este interpretarea unui actor (de fapt un fost star rock, ce trăieşte de peste 10 ani retras într-un sătuc). Nu putem vorbi de o „interpretare” a actorului principal, Pyotr Mamonov, ci mai degrabă de trăirea lui într-un spaţiu unde camera de filmat este doar un martor ce înregistrează tăcut evenimentele.

Filmul este mai mult decât un act artistic, mai mult decât o capodoperă, este pulsaţia interioară a vieţii măcinată de remuşcări, e adâncire în străfundurile pocăinţei, are gustul de lacrimi al adevăratei rugăciuni şi are totodată firescul autenticei trăiri în Dumnezeu, a marii taine care este ortodoxia, care, prin acest film, îşi relevă lumii exterioare, aproape „indecent”, nepreţuitele ei valori. Ostrov este provocarea pe care creştinismul ortodox o aruncă lumii artistice de azi. Este un film ale cărui impresii pot umple pagini întregi, căci fiecăruia îi va vorbi într-un fel aparte. Minunăţia e peste tot şi debordează la sfârşit.

Părintele Anatolie pare ţicnitul unei mănăstiri de pe o insulă a unei mări nordice. În urmă cu 34 de ani fusese salvat de călugării acelei mănăstiri după ce, ameninţat de un ofiţer german, îşi împuşcase camaradul, căpitanul unei barje cu cărbuni, în 1944. În spatele „ghiduşiilor” sale el îşi ascunde însă umilinţa şi adânca sa pocăinţă pentru crima comisă. De 34 de ani se roagă pentru iertare, rătăcind, el cară cărbuni pentru a încălzi mănăstirea, doarme pe cărbuni, bea ceai şi mănâncă alge. El pare a nu se supune regulilor mănăstireşti, iar calea mântuirii lui pare în conflict cu alte căi, dar la fel de valabile. Discuţiile cu părintele Iov (Dmitriy Dyuzhev) sau cu părintele Filaret (Viktor Sukhorukov) sunt pline de profunde înţelesuri şi ating, la acelaşi mod simplu, problematici fundamentale.

La părintele Anatolie vin însă oameni căci vindecă de boli, alungă demoni, are darul vederii şi al prezicerii. Dar, în cel mai autentic spirit creştin, el îşi ascunde aceste daruri în spatele „nebuniei” şi ale „ghiduşiilor” pe care le joacă celorlalţi, în spatele hainelor de cerşetor şi a severităţii faţă de cei care-i cer ajutorul.

Ostrov este total lipsit de artificii estetice, arta cinematografică e sublimată prin oferirea unei minime informaţii contrapusă accentului pe trăirea duhovnicească din spatele gesturilor (scandaloase şi de neînţeles la o primă judecată – aruncarea în foc a cizmelor stareţului, repezirea şi certarea celor care vin cu nevoi, cucurigatul părintelui din turlă) şi din spatele dialogurilor (reduse la minim – e un film care se explică pe sine tăcând şi demonstrează vorbind despre altceva). E un „film” ce curge lin, firesc, fără nici o urmă de falsitate, departe de orice retorism ieftin, un film de o impresionantă naturaleţe, în care trăirea actorilor vine în prelungirea propriei lor fiinţe. Coloana sonoră este la fel de simplă pe tot parcursul filmului şi se dezvoltă doar la final, la o clipă după marele deznodământ ce aduce împăcarea, când şi pelicula e inundată de lumină. Simplitatea vieţii părintelui Anatolie este reflectată de austeritatea locurilor în care e situată mănăstirea, de întinderea apelor, ceaţa de deasupra lor şi ţărmul departe. Simplitatea vorbelor lui şi a rugăciunii dă profunzime filmului şi-l transformă într-o pagină de pateric ce ar trebui parcursă de oricine ar fi interesat de evoluţia sa spirituală. Este un film care poate schimba viaţa unui om.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s