Adrian Suciu – “Viaţa fără urmări”

Sursele poeticităţii lui Adrian Suciu în “Viaţa fără urmări”, Editura Brumar, 2010
– lansare şi lectură publică, Sibiu, 13 noiembrie 2010 –

Care este legătura dintre „Viaţa fără urmări” a lui Adrian Suciu şi Ateneul Român? Exact, ambele au apărut prin subscripţie publică! Şi care e diferenţa? Pe lângă Ateneul Român este un parc, dar în jurul poezei lui Adrian Suciu nu creşte nimic. E pustiu în jurul poeziei sale şi nu creşte nimic, decât simţirea aceea artistică a puterii nimicitoare a cuvântului gol care pârjoleşte totul în preajmă. Poezia lui e ca o piramidă în deşert; ea şi atât. Nimic împrejur.

Expresivitatea lui Adrian Suciu vine din frusta tăietură de bisturiu, din cinismul dus la extrem, din ironiile sau autoironiile ascunse, împinse de multe ori până la sarcasm. Sau vine din privirea de gheaţă pe care autorul o aruncă chiar şi celor mai sensibile lucruri, de începi să crezi că nici măcar nu-i pasă, ori că e un insensibil. Dar tocmai pentru că o aruncă într-acolo şi nu în altă parte, înseamnă că-i pasă. Şi-i iese întotdeauna. Este aici o disimulare? Este aici o ascundere a fiinţei? Cei care îl cunoaşteţi, aţi pus vreodată mâna pe fiinţa poetică a lui Adrian Suciu? M-aş îndoi! Vedeţi cât de bine disimulează?

El dă impresia că vrea să-şi demonteze propria poezie, dar, de fapt, o asamablează discret dar foarte solid, prin mijloace de el inventate. Iar o anumită latură a poeziei, asta face: inventează modalităţi de disimulare a fiinţei.

Prima parte din „Viaţa fără urmări” este intitulată Inspiraţii minore (16 poezii), iar aici întâlnim numeroase teme: bineînţeles femeia, dar despre aceasta vom vorbi mai târziu. O generoasă temă în această primă parte e formată de paradigmele fiinţei pendulând între viaţă şi moarte, temă arhi-întâlnită în poezie veţi spune, dar caracteristic îi este modalitatea stilistică prin care o abordează: alegoria. Da, în multe dintre poeyiile sale, Adrian Suciu e alegoric, e foarte-foarte plastic în exprimare: iată o alegorie a bolii, a înstrăinării: „vor înfige în vene lucruri străine de sângele meu” (O să mi se facă rău). Sau, în aceeaşi poezie, iată cum apare iertarea:
Să-ţi ceri iertare e ca şi cînd ţi-ai mînca propria carne:
cu gura plină de propriile cartilagii şi zgîrciuri se cere iertare!

Totuşi, nu exagerează, se apropie primejdios de mult de teme mitologizante, dar, în astfel de cazuri, autorul apelează tot la ironie: ca să îi dea doar târcoale lui Ghilgameş, situându-se totodată ca fiind un autentic rebel post-stănescian (şi dacă ne gândim chiar la moto-ul lui Nichita din „Enghidu”), Adrian Suciu spune în „Solo de saxofon”: „Suflete-al meu cu care-am îmblînzit împreună meduze”. Meduza e femeia, desigur.

Cu aceasta ajungem la tema predilectă a autorului. Partea a doua a cărţii, Mitologii amânate însumând 19 poezii, este prin excelenţă ghinecocentrică. Aici ironia este din nou unealta supremă: „femeile care ne-au iubit/ au murit de plictiseală” („Din neamul furtunii”). Este mundan şi pragmatic (în „vom râde câteva ceasuri”), este ingenuu sau reuşeşte să mimeze perfect ingenuitatea (îl las pe el să aleagă varianta corectă deşi nu va recunoaşte nici una, nici alta), în „Dumnezeu a greşit dar eu nu mă supăr”:

„bunica mă căuta în cap şi scînceam de plăcere
ca un iepure scăpat dintr-o primejdie de moarte.
bunica prindea puricele şi-l zdrobea între unghiile
degetelor mari ale mîinilor. „poc” făceau puricii
cîte doi cîte trei cîte cinci.
[…]
de cîţiva ani n-a mai căutat nimeni nici un purice
în capul meu şi dumnezeu a greşit
cînd a chemat-o pe bunica la el dar eu nu mă supăr.”

Trebuie spus că în acest ghinocentrism al lui Adrian Suciu, mama şi bunica ocupă un loc aparte. Ele se sustrag aparentului misoginism al autorului, a se vedea în primul rând poezia reprodusă pe coperta a 4-a a volumului, unde imaginea mamei este conturată printr-o adevărată confruntare epistemologică în faţa conştiinţei (mai exact în lipsa conştiinţei) morţii. Altfel, femeia îi bântuie amintirile şi scrisul, cu femeia el face avere din plantaţii de brusturi, femeia este iubită la modul paradoxal: „atât te iubesc încât meriţi tot ce mi se întâmplă” („poem de amor”).

La nivel estetic, Adrian Suciu îmi pare un îndrăgostit de comparaţie. El s-ar putea să nici nu ştie asta. Chiar dacă sunt rare, atunci când apar, comparaţiile sale sunt exact ca morganaticele arătări din acel deşert dimprejurul poeziei sale: dau sens, potenţează impresii (poezia lui este una de impresii, nu de imagini, e important să menţionăm asta), seduc, atrag, pun în valoare măreţia acelei „piramide” de care spuneam la început, dar dispar la fel de repede, de parcă nici n-ar fi fost, abia se observă: „trupuri sătule/ trase din aşternuturi ca ancorele prin mare” e singura comparaţie din poezia „cinci minute”. În multe alte poezii are la fel câte o singură comparaţie, dar întotdeauna de o esenţială importanţă pentru mesajul transmis: în „Mâna mea” gestul ridicării mâinii este „singurul monument pe care îl ridic.// Ca un cearşaf alb, într-un război alb”. În „Mă dau în vânt după oamenii care suferă” e mai puţin evidentă:

[…] mă dau în vânt după oamenii care suferă.
Care-şi îngroapă sîngele cum îngroapă ceasornicarul
o piesă de alamă perfectă în măruntaiele ceasului.

Mai amintesc câteva comparaţii de mare efect, tot din jurul temei femeii: „Am cunoscut femei care au ars/ ca păpuşile în incendii” (în „negustori de foc”), sau „Te văd stingheră/ deja,/ ca o femeie pentru stângaci” (în „O să mi se facă rău”).

Poezia lui Adrian Suciu are ceva grandios, un fel aparte de a face din elementele simple ale vieţii, elemente de cotitură cosmică: „fumez mult”, dar fumez „până la capăt”. Sau, exact invers, lucruri esenţiale în viaţă pentru cei mai mulţi, devin lucruri derizorii privite aproape cu repulsie de autor: „să ne despărţim” căci „o să ne certăm de la bani/ o să facem copii care vor suferi/ o să divorţăm pentru nepotrivire de caracter.” Nu e cinic? „Şi ziua va trece în cinci minute”, marile momente ale vieţii devin minore detalii lipsite de importanţă. Perpetua problematizare a axei valorilor este şi ea o sursă a poeticităţii autorului.

Al treilea grupaj al cărţii este intitulat XXX, 10 poezii, în care, chiar el spune: „Voi scrie despre dragoste fără a folosi cuvîntul/ dragoste”. Astăzi vulgaritatea în poezie este ceva la modă. Ei bine, din acest punct de vedere, Adrian Suciu nu este la modă. Oricum întreaga lui poezie se sustrage oricăror înregimentări, generaţioniste cu atât mai puţin, ar fi o greşeală să cauţi aceasta. Autorul uzează de ea mai mult în subtext, deci practic nu e foarte vizibilă în acest volum, şi, în plus, există pe undeva un simţământ că o face totuşi artistic. Fără emfază, fără a spulbera propriuzis moralitatea, e doar un element constitutiv şi nu un principiu al constructului final. Nu e niciodată artificial aruncată în text ori gratuită. Pentru unii (aici mă includ şi pe mine) nu e uşor digerabilă şi o luăm mai degrabă ca pe un accident necesar faptului poetic în subiectivitatea lui.

Lucruri simple cuprinde 5 poezii situate la graniţa dintre proză şi poezie, dacă dorim să mai facem această distincţie. Eu cred că autorul a făcut bine că le-a delimitat totuşi, căci sunt de o cu totul altă factură, cu accente alegorice din nou, iar discursul are certe înclinări epice. Această secţiune împreună cu cea următoare, intitulată „Fotografii” sunt tablourile suprarealiste ale volumului, vă las să le descoperiţi.

Fotografii cuprinde 12 poezii despre 12 culori, care surpărind diferite ipostaze spirituale umane, dar ale căror proiecţii se abstractizează şi se cromatizează în forme caleidoscopice surprinzătoare de-a dreptul, pentru un aşa pragmatic din textele de până aici. Este secţiunea cea mai deschisă speculaţiei lirice a cititorului.

În sfârşit, ultima parte, Din anii de secetă, sunt 10 „Scrisori” în care anevoie îl recunoşti pe autorul de până acum. Aici Adrian Suciu face dovada unui lirism profund reflexiv, poate ar fi mult spus neoromantic, dar de o factură aparte, aş spune postmodernist-mistică. Este o substanţială poezie de idei. Aceste ultime trei secţiuni pot susţine din plin ideea că în primele autorul şi-a disimulat propria sensibilitate. Nu mai e aici pic de ironie, detaşarea autorului de tematica abordată dispare cu desăvârşire şi este direct implicat, subiectivismul auctorial se topeşte într-o încercare de obiectivare a trăirii poetice şi de integrare a ei în larga poezie de inspiraţie, de vizionarism liric. Orizonturile se adâncesc spre tainele fiinţei, largi mişcări de ape subterane devin brusc manifeste. Zidul şi umbra, îngerul, salcâmii, ochi vineţii sau roşii, clopot şi fum sunt câteva elemente ce conturează un eu liric tormentat de tainele firii.

Multe ceasuri ai stat în dreptul inimii şi-ai ţinut
umbră. Ştii
coastele mele subţiri de cînd stăteam în poarta lumii şi
unii mureau
de-o boală care s-a tot întins cu seceta şi cu trecerea
vremii.
(Scrisoarea X)

Această secţiune merită din plin o atenţie specială, un studiu aprofundat al unor tematici pe care, până la acest volum, nu le-am asociat niciodată autorului. Fiinţa îl copleşeşte, dacă în primele secţiuni moartea este privită dinspre partea vieţii, aici este privită dinspre partea morţii înseşi. Poezia primeşte accente profetice ori apocaliptice.

Îţi scriu toată noaptea scrisori
cînd mi-e lene să dorm.
Îngerul tău, asudînd umbră, aşterne în praf
hărţi pe care-s trecute vizuinile vulpii
şi felurite fîntîni.

„E vremea să iei o viaţă”,
mă-ndeamnă, tîrîndu-şi piciorul prin mirişti.
Apoi, îmi întinde venele şi-ncearcă
pe ele-o cîntare semănînd cu viscolul
şi cu amintirea securii-n salcîmi.
(Scrisoarea VI)

Poetul e învăluit aici în mister şi începe să aibă dubii în faţa Fiinţei, în faţa scurgerii timpului, în faţa îngerului. În faţa „Domnului oştirilor şi-al apelor limpezi”.

Nu eşti tu acela care mi-a clădit şira spinării?
Nu-i luna un ochi necugetat de porţelan?
(Scrisoarea V)

Fără un asemenea substrat, este clar că autorul nu ar fi reuşit să transmită artistic autenticitatea din primele secţiuni ale cărţii, dar îl felicit că a avut curajul, în faţa cititorului superficial şi blazat de astăzi, să pună în paginile ei şi aceste mici smaralde lucitoare în întuneric.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s