Aleksandar Stoicovici

05.feb.2011

Photobucket

Mă grăbesc să scriu despre Aleksandar Stoicovici deoarece este un autor care va debuta dintr-un moment în altul, nu mai este de mult timp doar un poet promiţător, ci a şi confirmat, deşi încă neoficial. A avut de curând o lectură în cadrul cenaclului “Pavel Dan” din Timişoara (27 ian. 2011), unde s-a bucurat de întâmpinări elogioase. Primul său volum este gata de tipar, dar autorul încă oscilează între edituri, care se pare că se bat pentru acesta. Sper doar ca aceste bătălii să-şi găsească “generalul” potrivit (adică dezinteresat), care să-l şi scoată la liman, pentru a nu întârzia un debut pe care îl aşteaptă cu siguranţă toţi cei care-i cunosc poezia lui Aleksandar.

Unii au şi înclinat să-l catalogheze pe Aleksandar ca suprarealist, probabil datorită poeziei “câine” care are ca subtitlu “andaluz. despre dorinţă şi aşa mai departe”. Acesteia i se poate adăuga foarte bine “incizie“. Chiar dacă în prima amintită inspiraţia vine din lecţia despre suprarealism a lui Bunuel şi care la Stoicovici se mută într-un măr de sticlă, senzaţiile sunt cu totul altele. Nu e atât de simplu. El construieşte un alt univers, cu o profundă marcă ontologică, mult mai personalizat, departe de suprarealismul ambiguu, un univers care marchează trecerea înspre un plan secund, revers, frizând un fantastic de factură lirică prin excelenţă.

Şi totuşi: Ochiul lui vede “interiorul mlăştinos al unui strugure”, el simte “bărcile fierbinţi” şi “mătasea-broaştei atârnată greu în copaci”, rupe “pâinea târziului” şi întârzie curgerea timpului cu spice de grâu (poezia “dinspre pântece“). Un “zeppelin de bronz” pare un monstruleţ contrafăcut. Luate separat, aceste expresii rămân simple formule surprinzătoare, dar autorul ştie să le şi asambleze într-un context unitar, iar constructul care iese la iveală e întotdeauna foarte bine sudat semantic, departe de iraţionalul suprarealismului.

Poezia lui vine din abisul cuvintelor, din viscerele lor, e ca un fel de foame ce se vrea potolită. Cred că asimilarea ei, a poeziei, cu însăşi fiinţa, face scriitura lui Aleksandar Stoicovici atât de convingătoare. Viziunile lui pulsează prin inedite expresii, precum sângele prin transparente artere. Stiloul lui e un stilet, iar pana un bisturiu care desface pielea lucrurilor, ca să releve interiorul lor mai mult sau mai puţin ocultat. El scrie despre senzaţii şi despre nodurile dintre ele, despre “năvoadele” care ţin lucrurile laolaltă.

Raţiunile interioare ale poeziei lui Aleksandar Stoicovici se sustrag unei cauzalităţi imediate. Este aproape o poezie subliminală. Departe de discursul poeziei diaristice şi evitând cu eleganţă de floretist lipsa de noimă a textualismului contemporan, scrierile sale abordează relaţiile dintre structuri textuale la nivel subatomic. Un fizician al cuvântului ar fi fascinat de aromele quarkurilor poetice ale lui A. Stoicovici.

El găseşte conexiuni insesizabile care depăşesc structura “materială” a textului şi frizează categorii şi rotaţii interioare stranii, ce nu pot fi determinate decât afectiv. În poezia “zaruri” relaţia dintre numen şi fenomen o găsim din primele două versuri: “pielea” dezvelită cunoaşterii şi însăşi receptarea ei epistemică. La fel se întâmplă cu acele “coincidenţe” remarcate, în raport cu superficialitatea receptării. Numeroase alte versuri, cuprinzând metafore bine ascunse ori subtile contraste, sunt sesizabile deplin doar la nivelul afectiv de care spuneam: uneori dunărea e mai tulbure decât nopţile de război, ori din trupul tău porneşte iarna pentru rănile deschise, sau icoanele uscate pe zidul alb, precum şi copiii îşi aranjează câmpuri minate în vârful degetelor, ori eşti deja prea departe/ ca să-mi dau seama dacă te-am pierdut. Observăm că elementele sunt întotdeauna perechi (asemenea quarcurilor amintite mai sus), şi se raportează unul la altul în funcţie de anumite stări.

Ochiul din “Zaruri” este sistem de referinţă. Finalul fiecărei strofe proclamă un efect al privirii. Dar privirea este de rang secund, iar efectul contradictoriu: sau liberă dar tulburată ca o noapte de război, sau e acoperită dar “defilează”. Privirea aceasta microscopică asupra sinelui îl lasă descoperit pe autor. Gândul şi privirea sunt acţiunile fiinţei sale, dovezile de existenţă şi de mişcare (mutare). “Ochiul liber” este de fapt ţinut să nu vadă, iar apa tulbure devine revelatoare. În “peştele din Iagodărie“, o poezie ce parcă irumpe dintr-un ancestral mitologic, şi unde apa se află din nou la graniţa dintre două lumi complementare, însuşi peştele formează acest sistem de referinţă, pentru un sat întreg, şi nu e doar un motiv poetic, ci, prin particularizare şi sublimare a subiectivităţii (caracteristice doar autenticelor experienţe mistice), primeşte accente universale şi se obiectivează.

Poezia sa e construită adesea secvenţial şi antinomic, uneori sub forma unui joc calculat al proprietăţii de a fi. Nu numărul zarului este important, ci zarul în sine. Nu expresia de moment a feţei, ci jocul interior al fiinţei. Acesta este jocul care generează viaţa în general, şi vitalitatea poeziei sale în special, ca proces intern de raportare perpetuă a unui element faţă de contrastul său. Încercarea noastră de aici este doar o tentativă de a defini procesul poietic al unui ansamblu care poate fi receptat la adevărata sa valoare doar prin asimilare. O poezie ce trebuie “mâncată”, devorată. O poezie a viitorului.

Proaspăt pătruns în jungla literară bucureşteană, deznodământul acestei aventuri nu poate decât să ne dea emoţii, iar speranţa noastră este aceea ca fondul său poetic să nu fie afectat. Aceasta nu mai ţine decât de alunecoasele jocuri ale fiinţei, dar el tocmai despre aceasta scrie.

Îmi mai permit o remarcă pe care mi-o asum: Aleksandar Stoicovici este un nume al viitoarei poezii, care ne va depăşi într-o clipă de uimire, cu viteza luminii. Dar aşa se cuvine.

câine
un pumn de furnici într-un măr de sticlă
şi pumnul
şi furnicile
îţi trezesc amintiri

dacă în clipa asta te gândeşti că ar putea să te sfâşie în somn
câinele andaluz
ai perfectă dreptate

aşa se întâmplă
metronomul bate de două ori şi îţi striveşte degetele
dorinţa trage clopotul în pământ

îţi loveşti convingător fruntea în limba de lemn
şi încet încet
începi să crezi

incizie
piramide de blană se adună sub capul tău
în fiecare piramidă
fierbe un calcan

răzuiesc câţiva solzi
şi mă târăsc în altar
pe sub icrele de plumb

pereţii se încintă
vopseaua icoanelor îmi curge în păr
doi câini aleargă printre sfinţi
şi se ascund

deschid ochii

inima
se transformă într-o cuşcă
bine ascunsă sub platoşa de carne

mlaştini
imaginează-ţi un coridor umed şi întunecat
un fel de apă tulbure într-un peşte tulbure

unde orbii îşi înfig ace de pick-up
în vârful degetelor
şi pipăie podelele murdare.

imaginează-ţi o încăpere întunecoasă în care
două asistente clătesc seringile de fier
zgomotul mă calmează şi îmi limpezeşte carnea
aerul uscat de vară îmi intră pe sub piele
şi îmi doresc nespus să ating toate lucrurile
ce se oglindesc în tine

dinspre pântece
anotimpul
ne creşte sub unghii rece crud
ca verdele bântuit de interiorul mlăştinos al unui strugure

copiii cu buricele deznodate
trag plasele în bărcile fierbinţi
peştii sar pe bulgării mari de sare şi îşi stropesc pescarii
cu liniştea adâncului

zeppelinul de bronz desprinde cerul livid
într-o lecţie perfectă de anatomie

după adunarea undiţelor
urcăm pe scânduri ne întindem la umbră
şi doborâm îngerii
cu grenadele de antrenament

zaruri
arunc zarurile şterse
în chivotul ruginit de pe noptieră.
uneori Dunărea e mai tulbure
decât nopţile de război
şi e singurul lucru pe care-l mai văd cu ochiul liber

(din trupul tău porneşte iarna
pentru rănile deschise.
ninsoarea care acoperă turnul din Niš)

până la urmă rămân descoperit
mă gândesc că eşti deja prea departe
ca să-mi dau seama dacă te-am pierdut
îmi privesc mâna tapisată cu apă tulbure
şi e singurul lucru pe care-l mai văd
cu ochiul liber

fractal
1.
o amprentă pe ceara moale a pielii tale
ca o şoaptă uscată în lobul urechii
iau foc şi ard în tine

mă mişc sub pielea sticloasă ca un vagon de carne
mâna ta – o locomotivă ruginită pe care o urmez în tăcere

2.
am auzit că atunci când îndrepţi un deget spre cineva
trei degete sunt îndreptate spre tine

se macină toţi peştii şi apa se ridică în cer
raiul e o lupă sub care aşezăm
placenta de paie

3.
o dimineaţă răcoroasă întinsă între două biserici de lemn
o bătaie de clopot – o bătaie de inimă
mirosul de tămâie şi icoanele decojite
aerul umed şi sfinţii înghesuiţi sub unghii

ne-ar trebui un cer puţin mai jos
un cuţit ceresc

şi-o să ne răzuim oasele
până când aerul va mirosi a toamnă
mâna ta – o cădere în gol

peştele din Iagodărie
cu vreo câteva luni înainte pe la ultimele ninsori din an
începuse să meargă vorba că în Iagodărie ar creşte un peşte imens
pescarii veneau în sat şi se jurau că peştele-i acolo
şi urcă tot mai repede spre cer
alţii povesteau că ba mai mult
dacă bagi capul sub apă când e Dunărea cuminte
poţi să-ţi vezi străbunii cum împing animalul cu palmele
cum îl înalţă în proptele de aur

la scurt timp tot satul vorbea despre peştele din Iagodărie
toţi îi spuneau acum peştele-pod
pentru că pornea tocmai de pe malul sârbesc
şi ajungea până la noi în sat

îmi aduc aminte că a fost un an extraordinar de bun
aşa că de Buna Vestire
s-a adunat aproape tot satul
(în zilele călduroase de primăvară slujbele se ţineau
sub părul din curtea Bisericii)

exact când am intrat pe poartă
popa îşi aranja coada uscată de peşte după gât
în loc de patrafir

lumea se înghesuia sub coada peştelui
plângând de fericire
copiii adunau pere
bătrânii se trezeau din când în când
şi-şi dezlipeau solzii de sub piele
iar pescarii. pescarii
plângeau în cor peste tăvile de argint

după vreo câteva luni pe la primele ninsori din an
începuse să meargă vorba că în Iagodărie ar creşte un peşte imens
m-am dus la Dunăre mi-am băgat capul în apă
prin apa tulbure am văzut pescarii
împingând animalul cu palmele

lacrimile le intrau şi le ieşeau din ochi

asta era copilăria noastră
în pielea încinsă a cailor
apăsam bucăţi mici de tămâie cu degetele
ne imaginam că batem pietre scumpe
într-un anotimp de piele ce mirosea de cele mai multe ori
a departe şi a mâl

dar caii erau îngropaţi la intrarea în casă
cu lanţurile de la cădelniţă aşezate în jurul ochilor
şi asta era copilăria noastră

în nopţile tăcute de august
auzeam albinele zburând pe sub pământul uscat
cerul atârna într-o plasă imensă de peşte
până aproape de frunţile noastre
intram în Dunăre şi Dunărea era întunecată
ca şi când toate nopţile de până atunci s-ar fi îmbibat în apă

luna era prinsă în trestii
şapte cete de îngeri cu palmele însângerate o legau în curele de piele
şi o trăgeau în adâncuri
noi adunam lacrimile de pe obrajii lor şi fugeam în sat
arhanghelul Gabriel suna în goarnă dezlegarea la peşte
şi asta era copilăria noastră

[blogul lui Aleksandar Stoicovici]

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s