Despre poemele-bilete ale Mariei Dobrescu

filip coperta1Nu știu dacă îl veți auzi trecând. De obicei se furișează.

Cele cincizeci și șase de ”bilete” către Filip sunt un fel de mărturie arheologică. Pot fi scrise pe orice, pe tăblițe de lut, pe colț de ziar, pe bucățele de hârtie colorată. Și poți avea surpriza să le găsești oriunde, lângă ceașca de cafea a dimineții, în curte lângă chaise-longue, pe un pervaz de fereastră; am găsit unul sub telecomanda televizorului. Dacă ai răbdare, le aduni, le coși margine la margine și le păstrezi. Toate aceste bilete vorbesc despre aceeași epocă, despre același anotimp, despre același personaj. E omul străin, tăcut și închis, personajul care nu e de găsit niciodată acolo unde este așteptat, o umbră de fum care dispare când încă nici măcar nu a apucat să se contureze. Omul care aduce tristețea, însingurarea, distanța, și care te îneacă în tăcere. Omul ”egal cu tot/ ce nu se mai întâmplă”. Pe parcursul legării acestor bilete, Filip începe să devină previzibil, încât îl poți cunoaște doar după fragmente, din frânturi, prin tăcerea pe care o ”zornăie” absența lui, prin liniștea de gheață pe care o răscolește la ”marginea subțire/ a singurătății”. E o fantomă și o nălucă. Autoarea ”biletelor” e întotdeauna cu el, el niciodată cu ea, provocându-i însă această muncă minuțioasă de adevărat martor al absenței sale, care scrie la nesfârșit mărturii pe care le îngroapă în locurile în care el ar trebui să vină, pe unde ar fi posibil să treacă. Pe el nu-l vei găsi, dar vei descoperi, arheologic, biletele-mărturii ale ei.

Săpăturile arheologice nu sunt în el, nu poți să sapi într-o umbră, nici într-o absență. Săpăturile arheologice sunt în ea, în autoare, Maria Dobrescu descoperind în ea însăși semnele absenței acestui personaj de-a dreptul nesuferit și insensibil. Universul din jurul acestor săpături se conturează coerent, unitar, se încheagă în jurul acelorași elemente: oraș străin – apropiere străină, liniște (care ”crapă”, care strigă, ”te strigă pe nume”), sora singurătății este desigur tăcerea, timpul devine contondent, e un zid, puțin mai târziu ”tăcerea e un zid” peste care nu se poate trece. Autoarea însăși parcă își interzice orice alunecare poetică înspre o fărâmă de speranță: dacă ”inima e o iederă”, imediat ”inima e o piatră” (”biletele” 19 și 20), dacă ”pădurea/ e mai verde acum/ respiră”, imediat apoi ”tăcerea se înfinge în timpane/ și roade” (”biletele” 25 și 26). Speranța este peste tot atât de bine temperată încât aproape că i se pun piedici, este înăbușită imediat.

Pe parcursul ”săpăturilor” găsești mici giuvaeruri, miniaturale obiecte de artă: ”o liniște descuamată” (18), ”vom purta în spate/ clopote/ vestind întoarcerea spre lumină” (25), ”deschide ușa,/ Filip,/ pasărea moare” (28), ce strigăt! Sau remarcabilul ”inima zbătându-se/ ca un pește/ în cârligul distanței” (39). Biletul 43 abia dacă poate cuprinde în întregime un construct special: ”Filip,/ lasă-mă să locuiesc cu tine/ în casa cu ferestre albastre/ acolo singurătatea/ este o icoană/ iar/ tăcerea un clopot”.

Lipsa semnelor de punctuație permite cititorului să-și imagineze propriul construct ideatic, diferit de cel al ”biletului” în sine, permițând jocuri de imaginație. De pildă: ”dacă am fi o carte/ am avea inima la mijloc/ ca păsările/ zborul” (21), când,  de fapt, ”zborul” aparține altui construct (”zborul/ ne-ar duce împreună…).

Cred că ”biletele” sunt redate cronologic, în ordinea scrierii lor, căci distingi abia perceptibile orientări. Dacă în primele poeme-bilete laitmotivele sunt tăcerea, lumina, umbra, zidul, amintirea, liniștea, într-un registru lipsit de orizont, încet-încet prima imagine dinamică apare în 18 (”cai alergând”), apoi odată cu biletul 31 apare brusc ”distanța” care îl va însoți pe cititor până la final, iar atmosfera este una mai blândă, mai calmă, resemnarea este mai dulce, iar autoarea mai împăcată cu sine. Avem cuvinte ”neadormite încă”, liniștea e albă, tăcerea albastră, ”singurătatea răstoarnă timpul”, dezlegări, evadare.  Aspectul nu este neapărat important, dar denotă un iz de poveste care ține să-și marcheze propria desfășurare epică.

Interesant este ”biletul” 48, suntem aproape de final, povara distanței și a tăcerii e limpede și se resimte încă, dar resemnarea e dulce, blândă și aproape expiatoare: ”mă simt tot mai străină, Filip/ ca o sărbătoare amânată/ așteptând/ ziua când distanța/ mă va ierta.”  Însă chiar și acum vocea secundă se adaugă în ”biletul” imediat următor: distanța rămâne o ”rană definitivă”, dorul ”un ultim supliciu”.

Semnele acestea arheologice despre istoria unei absențe sfârșesc cu inevitabilul: eu (autoarea) ”abia mă mai țin de un gând”, lui Filip, bineînțeles, nu îi pasă, iar despre ”dispariția ta/ am aflat/ din ziare.” Universul se închide la fel de coerent pe cum s-a desfășurat, istoria ne-a fost redată poetic, are aerul unei mitologii, cuprinde contorsionările și nodurile interioare ale unei eterne oglinzi care întoarce inexorabil imaginea spre sine. Semnele-bilete au conturat jaloanele unei lumi unde o pensulă atentă a îndepărtat cu finețe balastul pentru a scoate la iveală dovezi de necontestat. Ce rămâne? Poate că acea sărbătoare atât de amânată încât devine capabilă de a surmonta însuși sfârșitul. Nu știm, asta doar vizitatorii viitorului muzeu de amănunte vor afla.

Sibiu, 20 iulie 2019

(Volum câştigător la Festivalul Internaţional de creaţie literară Titel Constantinescu, ediţia a XII-a, 2019, în curs de apariție la Editura Rafet, Râmnicu Sărat)

Advertisements