Forma poetică a dogmei la Nichifor Crainic

o încercare de aplicare a perspectivei lui E. Coşeriu asupra limbajului poetico-teologic şi asupra modalităţii de exprimare a dogmei creştine

nichifor-crainic
Poezia lui Nichifor Crainic nu a fost încă recuperată de literatura română şi nu este încă receptată la adevărata sa valoare şi la adevărata semnificaţie. Iar aceasta nu numai datorită faptului că jumătate de secol a fost interzis publicului de către o ideologie de stat ce nu avea nimic de a face cu critica literară, ci şi datorită faptului că aceeaşi jumătate de secol nu a permis afirmarea nici unui critic care să aibă şi cunoştinţele teologice necesare înţelegerii adecvate a poeziei lui Crainic. Acest din urmă motiv se prelungeşte şi în ziua de astăzi, întrucât nici un critic deja afirmat nu poate recupera peste noapte cultura teologică neapărat necesară pătrunderii înspre sensurile adânci ale poeziei lui Nichifor Crainic. În ultimii ani au apărut cercetări bine intenţionate şi serios susţinute, ca cea a tezei de doctorat a dnei lector Laura Bădescu [1], cât şi, pe cât de scurt pe atât de dens şi pertinent, un articol al pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae [2] , cea mai reprezentativă voce a viziunii ortodoxe în tărâmul nu numai teologic, dar şi filosofic şi cultural în general, din spaţiul Europei răsăritene şi nu numai.

În afară de aceste eforturi singulare, şi cu atât mai necesare, critica literară românească, dacă nu şchioapătă -din fericire- de piciorul şi ajutorul filosofiei, este lipsită evident –şi cu atât mai nefericit- de sprijinul studiului teologic, indispensabil înţelegerii depline a ceea ce s-a scris la noi, nu numai înainte de război, ci şi în timpul regimului totalitar comunist – aşa numita literatură de sertar -, iar apoi a scrierilor de după anii 90.

Ne propunem în articolul de faţă a expune câteva din temele pe care le considerăm majore în poezia lui Nichifor Crainic, şi nu atât temele ca atare, cât modalitatea literar-poetică a ideologului gândirismului de a da expresie atât inefabilului trăirii religioase cât şi viziunii creştin ortodoxe asupra a tot ceea ce ţine de existenţa şi experienţa umană.

De asemenea vom încerca a ne debarasa de limitativa considerare a acestei trăiri ca o simplă atitudine estetică, ci îi vom acorda importanţa cuvenită unei mărturisiri de credinţă şi de viaţă. Gândirismul nu era o simplă doctrină estetică, ci un mod de viaţă şi de reflecţie asupra situaţiei ontologice a omului ce-şi alină cu formele artei “nostalgia Paradisului”. După cum însuşi Crainic mărturisea la 23 de ani după apariţia revistei [3], Gândirea n-a afişat niciodată vreun principiu estetic, etnic ori moral, căci “fiecare şi toate la un loc ar fi fost puţin”. [4] Principiul sau mai bine spus “zenitul cardinal” al Gândirii era spiritualitatea românească pe care, la rândul ei, Crainic o definea ca “efectul unui principiu universal reflectat în fapta omului”, ori “modul istoric cum s-a răsfrânt spiritul în gândul şi în fapta poporului român” [5]. Această spiritualitate a fost numită de Crainic, de multe ori, tradiţionalism, precizând întotdeauna: tradiţionalism dinamic, spre a-l deosebi de pasivism. Acest tradiţionalism dinamic era pentru Crainic “puterea propulsivă a unor noi forme de frumuseţe”, neînsemnând nicidecum “repetarea stereotipică a aceloraşi forme” ci, asemeni maeştrilor geniali de la Voroneţ şi Suceviţa, care pornind de la aceleaşi norme meticuloase bizantine ale iconografiei, nu au fost împiedicaţi “să spargă normele stereotipice, să iasă în afara zidurilor, să pună de acord culoarea (şi chiar chipurile) cu mediul cosmic înconjurător şi să creeze minunile de originalitate care alcătuiesc astăzi în lumea întreagă valoarea artei româneşti”.

Omul apare în poezia lui Crainic în toată demnitatea sa de făptură creată de Dumnezeu. Deşi este de fapt pământ, strălucirea pe care i-o dă Creatorul este exprimată prin elemente aparţinând aceleaşi sfere semantice: “argila bătrână” din care e făcut omul e “suflată cu smalţ” (Şoim peste prăpastie), e totuşi o fiinţă strălucitoare, după cum mărturisesc şi Scripturile “l-ai arătat pe om… cu puţin mai micşorat faţă de îngeri”. În faţa Dumnezeului cel atotputernic, Cel care cugetă – şi se naşte, voieşte – şi durează, respiră – şi-nfloreşte, iubeşte – şi vibrează, omul este o minune scăldată în “unda luminii”, “un mugur de carne fierbinte” (Laudă), “duh învălit în nălucă de humă” ori “neant înflorit în minune” (Laudă).

Fiinţă unică, dihotomică, cuprinzând în sine atât pământ dar şi cer, dacă este rupt de acestea (“În lume fără rădăcină, î În ceruri fără semn polar”; Dezrădăcinat), omul şi existenţa sa nu mai au nici un sens. Aceeaşi imagine a copacului ce stă între pământ şi cer apare şi în poezia intitulată chiar Copacul. Omul apare ca ieşit din adâncul misterului pământului (misterul creaţiei) şi tinzând către un alt mister, mai înalt, al cerului, al divinităţii ascunse în “şoaptele veciei”.

Împlinirea omului (desăvârşirea) nu se poate realiza decât prin sfârşitul vieţii în trupul stricăcios şi intrarea în viaţa spre care este tras prin sufletul nemuritor. Imaginea poetică împrumută aici accente eminesciene. Viaţa trupească, ce nu face decât să înainteze spre moarte, este ceea ce Eminescu defineşte ca o “suferinţă dureros de dulce” în Odă (în metru antic), e un “vifor” în care dragostea ori vrajba sunt simple deşertăciuni (Elegia împlinirii, Rugăciunea din amurg). Omul se desprinde greu de această dulce suferinţă: “…inima, de tine, fâşii voi dezlipi-o, î Amară frumuseţe, pământ rătăcitor”, poetul conştientizează faptul că “frumoasa lume” va părea o simplă “piatră seacă”, dar ieşirea din frumuseţea părelnică a lumii văzute este singura posibilitate de inaintare înspre o “spumoasă… pretutindenească vibrare de lumină” (Dezmărginire).

Viaţa împrumută imaginea poetică a unei clepsidre în care omul este nisipul ce alunecă dintr-o parte în alta, dinspre viaţă spre altă viaţă: “cu cât descresc în viaţă cresc în tine (în moarte)” (Euthanasie). Se exprimă astfel ideea profund creştină că atât viaţa cât şi moartea sunt părţi ale unui singur întreg, care formează soarta omului, vremelnicie şi veşnicie. Imaginile simbolice trimit către adevăruri biblice, revelate, adevăruri de nezdruncinat şi imposibil de evitat, rânduite de Dumnezeu într-un plan veşnic imuabil.

Ceea ce mărturisea Sfântul Apostol Pavel, că Dumnezeu a pregătit omului, “cele ce ochiul nu a văzut, urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-a suit”, primeşte glas şi în poezia lui Crainic şi face din acesta un “poet al frumosului transcendent” [6]. Simţurile omului sunt rostuite a-şi depăşi simplele funcţii trupeşti, şi a se face sensibile spre cele spirituale, duhovniceşti: Clopotul are o corolă sonoră, văzută “nu cu ochiul, ci numai în auz”, ce desfrunzeşte, ca într-o toamnă, sunetul în roiuri de foi de bronz. Clopotul se integrează toposului existenţial într-o desăvârşită imagine a Liturghiei întregii creaţii într-una dintre cele mai plastice imagini ale unui adânc adevăr dogmatic:
“O toamnă-mi pare ceasul acesta de amurg
Cu dangăte bronzate pe turnurile sombre,
Se scutură din clopot frunzare de octombre
Şi-n foi de bronz tomnatic se-ngroapă vechiul burg.”
(Foi de bronz)

Lumea cea nevăzută îşi răzbate taina existenţei sale şi prin cele văzute. Revelaţia naturală a lui Dumnezeu primeşte o originală imagine poetică în poezia Unde sunt cei care nu mai sunt ?: vântul, ciocârlia şi mai ales bufniţa sunt cei care cunosc şi simt adierile lumii celei nevăzute. Cei de dincolo, care nu mai sunt aici îşi fac simţită prezenţa:
“Zis-a vântul: Aripile lor
Mă doboară nevăzute-n zbor.
……………………………
Zis-a ciocârlia: S-au ascuns
În lumina celui nepătruns”

Bufniţa “cu ochiul sferic, î Oarba care vede-n întuneric” aduce înţelegerea şi liniştea celui care întreabă: “Când va cădea î Marele-ntuneric, vei vedea.” “Marele întuneric” este chipul acestei lumi, pentru care bufniţa e oarbă, văzând doar noaptea de dincolo de lumină. Trimiterea poetică este mult mai profundă decât pare la o primă vedere. Sfântul Dionisie Areopagitul vorbeşte despre strălucitorul întuneric al divinităţii, adică raţiunea ascunsă dincolo de “lumina” î cunoştinţa acestei lumi, despre taina nevăzută (de aceea numită întuneric) plină de raţiunea dumnezeiască, niciodată accesibilă omului. O minunată poezie a nopţii înţeleasă în acelaşi chip are şi Sfântul Ioan al Crucii. Noaptea, adică taina divinităţii, este mai iubită de contemplatorul mistic, decât chiar lumina soarelui, este cea care ascunde-acoperă realitatea unirii dintre cel credincios cu Dumnezeu, dintre cel ce iubeşte cu Cel iubit.

În prima parte a “Rugăciunii pentru pace” găsim şi la Nichifor Crainic expresia acestei taine mistice: noaptea aduce dezlegări de taine, este asemănată cu noaptea “umilitei naşteri” a lui Hristos, adică momentul care aduce lumina cunoştinţei, înţelegerea adevăratului sens al lumii, este momentul în care “Îngerul lăsase porţile-ntr-o parte…spre abisul păcii” şi se aude “cântec fără sunet”. Metafora poetică trimite înspre taine greu accesibile omului, dar deschise cunoaşterii omului şi cu atât mai dorite de către acesta.

Realitatea tărâmului de dincolo, a lumii celei nevăzute şi veşnice este înfăţişată de Crainic în imagini originale: este “zarea lui Moş-Nicăieri” (Cântec strămoşesc) sau “ţara lui Lerui-Ler”, iar calea până acolo primeşte una dintre imaginile memorabile pentru întreaga expresie poetică românească:
“Spre ţara lui Lerui-Ler
Nu e zbor nici drum de fier, –
Numai lamură de gând,
Numai suflet tremurând
Şi vâslaş un înger.” (Ţara de peste veac)

În acest caz, dar şi altele asemenea, cuvântul devine creator al unei imagini poetice ce corespunde unei realităţi mărturisite de dogma creştină. Prin acest tip de creativitate “se ajunge la imaginea actului originar de creaţie poetică şi actului originar de creaţie lingvistică, ambele fiind acte de acelaşi tip.” [7] Prin această construcţie poetică se comunică un adevăr de credinţă, o dogmă, care trece din sfera subiectivităţii credinţei personale în cea a obiectivităţii dogmei creştine, confirmând cele afirmate de E. Coşeriu: “limbajul se îndreaptă către alţi oameni, cu care se stabileşte comunicarea, aşa încât ceva devine comun şi numai prin această referinţă la alţii desemnarea subiectivă devine generală şi obiectivă (…) Numai prin intersubiectivitate, ea devine obiectivitate, ţine de obiectivitatea lucrurilor.” Mai mult, în accepţiunea coşeriană limbajul poetic este de fapt, limbajul în toate funcţiunile lui, adică plenitudinea funcţională a limbajului, iar limbajul de toate zilele şi cel ştiinţific nu sunt decât devieri şi drastice reduceri funcţionale ale limbajului ca atare. Poezia este pentru Coşeriu ”intuiţia universalului în faptul individual concret (…) şi în acelaşi timp, model de universalitate.” Această observaţie este confirmată de întreaga dogmatică creştină dacă ne gândim că adevărurile dogmatice sunt exprimate de Sfinţii Părinţi întotdeauna în formule poetice (introduse şi sub forma cântărilor liturgice ale cultului creştin). Fiind cu luare aminte la mărturisirile dogmatice ale Bisericii, vom observa că acestea au întotdeauna forma poemului şi exprimare metaforică. În conformitate cu învăţătura creştină, un adevăr de credinţă, fiind dincolo de o simplă înţelegere umană cauzală, sau de o reprezentare imanentă, are nevoie de o exprimare simbolică, poetică de cele mai multe ori, pentru a fi cât mai aproape de adevărul pe care îl mărturiseşte.

O altă temă ce prilejuieşte sensibile exprimări poetice este cea a naturii care se arată ca fiind creaţia lui Dumnezeu, firea cu care Acesta înconjoară existenţa umană. Natura mărturiseşte puterea şi înţelepciunea Creatorului şi este “canonu-naltei frumuseţi” (Ucenicul). Dumnezeu este cel ce “anticipează forma plină” pe care apoi fiecare creatură o umple cu caracteristicile-i proprii (Cireşul care este cireş şi nu altceva).

Adâncul, adică taina raţiunii divine, se comunică poetic prin intermediul creaţiei, prin intermediul florilor (Adâncul), al ierburilor şi arborilor “schimbaţi în lumini” în Noaptea Învierii, şi în general, al “văzutelor linii” ce mărturisesc despre al lor “izvod nevăzut” (Laudă).

În mărturisirea despre frumosul deplin îşi are şi creatorul, rolul său. Rapsodul (Balada doinei), ucenicul naturii în căutarea canonului înaltei frumuseţi (Ucenicul), însuşi poetul învaţă de la Cel care pune ascunsa artă în toate (Nu e la fel) şi toate acestea prin împletirea artei şi a iubirii ce ard “raze-n plânsul omenirii” prin care “ne fulgeră o clipă-n minte î Eternul zâmbet al Dumnezeirii” (Arta şi iubirea). Într-o celebră carte a sa (Nostalgia Paradisului) Crainic defineşte ceea ce aici exprimă în formă poetică: faptul că arta, cultura în general este desprinsă din cultul religios, că arta este o formă de manifestare a nostalgiei omului pentru frumuseţea şi armonia originară pierdută şi o încercare de înfrumuseţare a propriei lumi.

În căutarea adevărului şi absolutului, creatorul ajunge la taina originară care este Hristos. Mântuitorul îi apare milogului: “sosi o umbră ca-n icoane î Pe mâini cu semne de piroane î Şi-o inimă ce sângera” (Milogul), El este Cel care “vremuieşte în omul dornic” nemărginirea dumnezeiască, “contemporan al spiritului” poetului, mereu actual, şi este totodată cel care îi revelează omului adevărata natură, în faţa căruia ucigaşul îşi vede ticăloşia (Noaptea Învierii). Intrat în casa părăsită de toţi ce mergeau la slujba Învierii, faţă în faţă cu bătrâna neajutorată rămasă acasă, ce-l întâmpină cu “Hristos a înviat”, hoţul e gata să ucidă, dar în zvon de clopote şi mişcarea de nălucă a icoanei, îşi vede adevărata natură căzută în nimicnicie: “Odraslă de înger rămasă-napoi, î cascadă de munte căzută-n băltoacă, î Zăpadă de suflet topită-n noroi !” şi-şi cere iertare.

Dar imaginea cea mai profundă a Mântuitorului se conturează pe chipul patriei şi al neamului românesc în expresia deplină a întregului eşafodaj al gândirii şi ideologiei lui Crainic. Din holda tăiată de “bunicul şi tata”, din pâinea scoasă din cuptor de “bunica şi mama” se iveşte hrana cea veşnică, “pâinea de-a pururi a neamului meu”. Din viţa de vie a cărei poveste o deapănă “bunica şi mama”, din mustul zdrobit în călcâie de “bunicul şi tata” se iveşte “vinul de-a pururi a neamului meu”. Astfel pâinea şi vinul, elementele euharistice ale celei mai mari taine creştine, devin “viaţa de-a pururi a neamului meu” ce “sângeră în struguri” şi se “frânge în pâine.” Cântecul potirului devine cântecul neamului românesc ce se cuprinde în aceste două elemente: în chipul pâinii: “iau holda-ntr-o pâine şi ţara-ntr-o doină” (Cântec strămoşesc), şi în chipul strugurelui: “în boabe de stele lumina e vin” (Cântec tracic). Pâinea şi vinul, imagine văzută a trupului şi sângelui Mântuitorului, elementele necesare Sfintei Liturghii, sunt arătate a fi nu numai componentele de bază ale hranei trupeşti, tradiţionale româneşti, ci, mai mult, adevărate elemente de sprijin şi supravieţuire a neamului.

În plan lingvistic, în privinţa termenilor de “pâine” şi “vin” observăm modelul simbolic de resemantizare de care vorbeşte Mircea Borcilă, resemantizare într-o direcţie, în cazul nostru nu simbolic-mitică, ci, simbolic-teologică, întrucât se crează un câmp intern de referinţă ce se integrează unei viziuni teologice conformă cu “matricea stilistică” a dogmei creştine în general.[8]

În expresia poetică a acestei realităţi găsim cele două determinări despre care vorbeşte Leo Spitzer, două jaloane care delimitează fenomenul literar: devierea de la normă şi selecţia intenţionată. Nu întâmplător sunt alese elemente ca pâinea şi vinul, dar deviind de la normă,[9] acestea nu mai sunt simple obiecte, nici măcar simboluri, ci realităţi cărora poetul le conferă valori absolute, similare celor considerate de către gândirea dogmatică creştină faţă de realitatea sângelui şi trupului Mântuitorului şi de prezenţa acestora sub forma, în chipul elementelor euharistice pâine şi vin. Se confirmă, astfel, teoria coşeriană, că prin poezie limbajul redevine absolut iar expresia poetică rămâne ca expresie absolută a cuiva, sau a ceva, devenind ceva în sine, ceva definitiv.[10]

În perspectiva coşeriană limbajul absolut este cel al poeziei, limbajul practic fiind o dezactualizare. De aceea poezia crează realităţi ridicând cunoaşterea printr-un model individual la universalitate. Din creator de artă, poetul trimite spre Creatorul Artei absolute, spre Dumnezeu. Limbajul absolut, în perspectivă teologică, este limbajul liturgic, cel care are puterea de a conferi harul divin, limbajul de zi cu zi fiind o desacralizare a celui dintâi. Observăm astfel că prin poezia de inspiraţie religioasă relaţia dintre creatorul de artă şi creaţia sa devine validă atât din perspectivă lingvistico-poetică cât şi teologică, făcându-se purtătoare a unui mesaj absolut.

Amintim din nou faptul că textele dogmatice ale Bisericii creştine au formă poetică, în intenţia lor de a reda un adevăr revelat de Dumnezeu şi care formează mărturisirea de credinţă a acestei Biserici. De câte ori s-a încercat o schimbare a tipului de limbaj, de câte ori s-a încercat o coborâre a limbajului teologic (teologico-poetic) la nivelul unui limbaj practic, al zilelor noastre, s-a ajuns întotdeauna la neînţelegeri şi schisme, tocmai datorită faptului că mesajul originar era denaturat.

În urma celor expuse mai sus, putem afirma, cu speranţa că nu vom greşi prea mult, că poezia religioasă este poezia totală, absolută, creatoare a unui limbaj capabil de a exprima în forma inteligibilă cea mai apropiată, un adevăr în căutarea căruia a pornit cu mii de ani în urmă. Nichifor Crainic este prin excelenţă, alături poate doar de Vasile Voiculescu şi Radu Gyr, un exponent de seamă al poeziei religioase româneşti, căreia sperăm că am reuşit cât de puţin să-i relevăm frumuseţea, sensibilitatea şi profunzimea de expresie a unui adevăr ce ne atrage pe toţi deopotrivă înspre un absolut căutat şi dorit.

Note:
[1] cu pertinenţă, exhaustivitate în documentare şi nu în ultimul rând cu sensibilitatea, domnia sa demontează judecăţi eronate pe marginea poeziei lui Crainic, formulate în vremea lor de către Lovinescu, Pompiliu Constantinescu ori Al. Busuioceanu (cf. Laura Bădescu, Nichifor Crainic sau note asupra receptării inverse, ms.)

[2] publicat ca prefaţă la volumul Nichifor Crainic, Şoim peste prăpastie, versuri inedite create în temniţele Aiudului, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti 1990.

[3] deci în 1944, într-un articol ce n-a mai văzut atunci lumina tiparului şi pe care seria nouă a Gândirii l-a publicat în aparenta sa formă neterminată, şi din care cităm mai jos.

[4] Nichifor Crainic, Revista Gândirea, inedit, în “Gândirea”, serie nouă, anul IV, nr.1-2, 1995, p. 6.

[5] idem. p. 7.

[6] Laura Bădescu, “Gândirea: poezie religioasă în matrice eseistică”, ms.

[7] Lector univ. dr. Doina Constantinescu, Limbaj şi creaţie în orizonturi coşeriene, material pus la dispoziţia studenţilor, elaborat în urma conferinţelor şi colocviilor susţinute de E. Coşeriu la Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu, în perioadele decembrie 1998 şi mai 1999, p. 2.

[8] cf. Mircea Borcilă, Contribuţii la elaborarea unei tipologii a textelor poetice, în S. C. L., nr.3, anul XXXVII, 1987, p. 192.

[9] concept dezvoltat după Spitzer de către Jean Cohen care va face din deviaţia de la normă un criteriu de definire a poeticităţii. cf. Text, figură coerenţă, coord. Crişu Dascălu, Tipografia Universităţii, Timişoara, 1987, p. 9.

[10] Lector univ. Doina Constantinescu, op. cit., p. 4.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s