Apocalipsa mieilor de catifea

negustor balcic_m2

Oricine ar fi spus că Laarisa cea înconjurată de nisipuri e un loc liniştit. Poate prea liniştit şi cuminte. În care nu se întâmpla niciodată nimic.

Lanesta era negustor de ulei, iar prăvălia lui se găsea la colţul străzii ce cobora de la templu. Cu o seară înainte fusese nevoit să refuze un transport de măsline şi încă era furios pe toată lumea. Nu-l putu îmblânzi nici măcar apariţia zvârlugii de fată pe care o urmărea cu privirea la fiecare răsărit, când ea o zbughea cu regularitate prin poarta de vizavi. Nu ştia cine este, iar de la el nu cumpăra niciodată ulei ca să aibă vreun prilej să o întrebe. Ea se pierdu şi azi, la fel de rapid, pe străduţa îngustă din faţa magazinului, dar lui nu-i mai păsa.

I se înfăţişă Aliando cu acelaşi zâmbet tâmp pe faţă ca de fiecare dată. Era sentinel la curtea seniorului, dar în acea dimineaţă era liber, lucru pe care îl celebra întotdeauna râzându-şi de problemele celor din jur.

– Ai auzit cum s-au prăpădit măslinele de pe Kanda-Sil, hă?

Lanesta trecu după tejghea gândindu-se cum i-ar sta lui Aliando cu carafa de metal înfundată în scăfârlie.

– Auzi, tu n-ai altă treabă, aşa-i? Fă bine şi caută-mă peste o săptămână, da? Sau vino pe-aici când te-oi chema eu!

– Deci am auzit…

Spre ţeasta pleşuvă a sentinelului porni o ploaie de boabe de soia.

– Hi, hi! Hai, c-am plecat!

În urma lui rămase o linişte binefăcătoare. Negustorul se aplecă deasupra unui registru îngropându-şi capul în mâini. Răsuflă adânc o dată, de două ori. Apoi începu să murmure înfundat: „Mmmmm, hm, hm, hm!” O viespe începu să-i dea târcoale, sâcâindu-l. „Mda!” Încercă să o îndepărteze cu dosul palmei, îşi ridică privirea şi se dădu speriat imediat un pas înapoi. Răsărit de nicăieri, în faţa lui stătea un străin înalt şi subţire care-l fixa cu doi ochi reci şi adânci. Purta pe cap o pălărie roasă, cenuşie, iar pe umeri o mantie până-n pământ, închisă până la gât cu nasturi de sfoară. Gluga era dată pe spate şi era atât de largă încât l-ar fi putut cuprinde cu pălărie cu tot. Nu spunea nimic, doar îl privea nemişcat ca o statuie.

– Încă n-am deschis, îngâimă negustorul după ce înghiţi o dată în sec.

Străinul îl privi în continuare la fel de înţepenit, fără să spună nimic. Lanesta înclină capul pe-o parte, se aplecă puţin înainte, îl fixă cu ochii mijiţi şi spuse rar, pe un ton sarcastic, de parcă s-ar fi adresat unui debil mintal:

– Nu am deschis încă, domnul meu.

Nu primi nici o reacţie, decât aceeaşi privire neclintită. Străinul închise ochii încet, în timp ce negustorul îl fixa cu gura căscată. Apoi îi deschise la fel de agale de parcă avea pentru acea clipire tot timpul din Univers. Lanesta îşi lăsă capul pe spate, trecându-şi degetele prin păr. Îi veni în minte o întrebare năstruşnică: „Oare cum ar suna boabele de soia rostogolindu-se peste borurile pălăriei străinului?” Îl mai măsură o dată din cap până-n picioare. Mantia avea cel puţin doisprezece nasturi de sfoară. Era neobişnuit acest sistem prin acele locuri. „Ca o ploaie pe un acoperiş de tablă?”

Negustorul intră în jocul străinului şi-l privi la rându-i în tăcere. „Ia să vedem, care rezistă mai mult?” În spatele acelor ochi reci unduia doar albastrul lor, ca un fum. „Mmm, n-am răbdare pentru jocuri copilăreşti”. Lanesta îşi coborî privirea, închise pocnind registrul şi se răsuci aşezându-l în raftul de pe peretele din spate. Era mare, greoi şi nu sta în locaş decât în picioare. Când se reîntoarse, străinul nu mai era. Mirat, se încruntă, privind cruciş spre cutele nasului. Îşi ţuguie buzele uitându-se lung prin sticla uşii de la intrare, apoi prin vitrină, dar nu mai văzu pe nimeni.

Întreaga zi Lanesta nu se putu gândi decât la cei doi ochi albaştri, de fum. Parcă-i furaseră minţile, dar cel puţin îl făcură să uite de eşecul afacerii sale. Îl intrigase muţenia străinului, cât şi modalitatea lui, perfect silenţioasă, prin care se strecurase până lângă tejghea şi apoi dispăruse aidoma.

În dimineaţa următoare încă nu coborâse în prăvălie, din apartamentul său de la etaj, când ochii îi căzură pe gazeta locală ce desfăşura cu litere negre de-o şchioapă: „Străinul care ne-a vizitat şi-a păstrat cu sfinţenie tăcerea şi identitatea.” Desfăcu ziarul pe masa bucătăriei. Editorialul de pe prima pagină era singurul lucru care merita să fie citit în toată gazeta şi vorbea de fiecare dată despre ultimele noutăţi, petele de culoare din târguşorul lor unde nu se întâmpla niciodată nimic. Uneori era ironic ori de-a dreptul sarcastic, alteori glumeţ şi distrat, alteori grav şi serios, în funcţie de subiectul asupra căruia se apleca. Acum era misterios şi aluziv. Laarisa a lor nu număra mai mult de şase mii, şase mii cinci sute de suflete şi toţi citeau de dimineaţă, la ceai ori la cafea, articolaşul cu pricina. Era la fel de regulat ca apariţia fetei zglobii prin poarta de vizavi de prăvălie sau ca răsăritul soarelui roşu pe deasupra micii păduri din apropiere.

Azi vorbea despre străin. Era fără îndoială acelaşi străin cu pălărie roasă, care-l vizitase cu o zi în urmă. Un lucru era însă ciudat. „Ochii lui verzi m-au ţintuit locului” mărturisea o precupeaţă pe care Lanesta o cunoştea, avându-şi prăvălia cu câţiva paşi mai sus de a lui. „A trecut şi pe la zbârcita aia” gândi el, oarecum invidios. Un bătrân spunea că are ochii roşii ca focul în văpăi, iar un băieţaş fusese înspăimântat de privirea lui neagră şi licăritoare. Pesemne editorialistul cercetase fenomenul şi culesese mărturiile celor care intraseră în contact cu străinul. Aflase că mai vizitase poşta şi şcoala, iar cineva putea jura chiar că-l zărise întârziind peste trei sferturi de ceas în parc, sub un copac, fără să se clintească. Asta o spunea directorul bibliotecii, iar pe el nu puteai decât să-l crezi. „Curios, amicul nostru!” gândi Lanesta, descoperind că străinul făcea aceste vizite prin oraş de două zile deja. „Ar trebui să mai scot şi eu nasul din butoaiele mele şi să văd ce se mai întâmplă prin târg.” Un singur lucru corespundea fiecărei relatări: nimeni nu scosese de la misteriosul vizitator nici un cuvânt.

K.E. semna editorialistul. Lanesta întinse ziarul să privească mai bine fotografia străinului. Cineva îl surprinsese oprit în dreptul pietrei de hotar din mijlocul târgului. Era probabil o fotografie de amator, căci nu se distingea mare lucru, iar autorul ei spunea că l-a zărit acolo pe „subiect” de vreo trei ori la rând în aceeaşi zi. O pată de ulei începu să se întindă peste fotografie. Hârtia ziarului absorbea cu nesaţ lichidul gros peste care fusese pusă, iar fotografia îşi pierdu tot contrastul. Negustorul înjură înciudat de neatenţia sa şi se năpusti pe scări, ieşind glonţ în stradă pentru a recupera un alt ziar de pe unde s-o nimeri.

Vecinul lui încă nu-şi ridicase ziarul din cutia poştală şi i-l trase afară prin deschizătura îngustă. Îşi aruncă privirea în lungul străzii, asigurându-se că nu fusese surprins şi se înfundă din nou în casă. Desfăcu ziarul în lumină, atent ca măsuţa din hol pe care-l desfăşură să fie curată. Aceeaşi fotografie neclară. Era un semiprofil, din spate. Distinse pălăria, mantia până la călcâie, gluga largă. Nu putea fi decât cel care-i călcase în prăvălie cu o zi înainte. Totuşi ceva nu semăna cu fotografia din celălalt ziar. Intră în bucătărie, unde ziarul pătat zăcea încă pe masă.

Un amănunt îi atrăsese atenţia: Deşi fotografia era întunecată, iar contururile nu erau limpezi, în ziarul pătat piatra de hotar în faţa căreia fusese surprins străinul se vedea foarte clar, de parcă era iluminată. Totul se estompase în fotografie, doar piatra strălucea. Privi mai atent fotografia din al doilea ziar, apropiindu-şi hârtia de ochi. Piatra era la fel de întunecată ca totul dimprejur. De această dată îşi înmuie degetele în cea mai apropiată ulcea cu ulei şi lăsă să cadă câteva picături peste cea de-a doua fotografie. Picăturile se absorbiră, pata se întinse la fel ca data trecută, imaginea se estompă, dar piatra… piatra de hotar primi aceeaşi strălucire. Îţi sărea în ochi imediat, în mijlocul petei de ulei.

Prin minte îi trecură din nou ochii de fum albastru ai străinului de ieri. „Ăla că verzi, ălalalt că negri ori, auzi, roşii! Aiurea! Visau! Erau albaştri ca fumul ce ieşea în dimineţile de iarnă din coşurile caselor”. Împături ziarele şi le lăsă pe masă. „Stai! Aia ar însemna cenuşii!” Se îndepărtase, dar privi din nou, peste umăr, ziarele abandonate. „Na! Albaştri sau cenuşii?” Nu mai ştia nici el.

K.E.! Întotdeauna se întrebase cine este acest K.E, care semna editorialul în fiecare dimineaţă. Ce-ar fi să-l caute? Pe el sau pe autorul fotografiei. Întotdeauna când făcea o afacere Lanesta cerceta tot ce se putea şti despre comerciant ori despre produsele sale, ca să se asigure că nu se păcăleşte. O avea în sânge. Acum era curios să afle ceva mai mult şi despre străin. Sau măcar despre piatra de hotar din mijlocul târgului. Nu-i dăduse niciodată prea mare importanţă. Poate că mulţi nici măcar nu o remarcaseră, atât era de comună. Sau de ce ochii vizitatorului păreau a avea mereu altă culoare? „Prea multe întrebări fără răspuns!” Şi unde erau multe întrebări răspunsurile nu puteau fi decât surprinzătoare. „O să merg la K.E. la redacţie. Cine-o fi el!”

Coborî în prăvălia de la parter pe uşa interioară, pentru a ridica storurile vitrinei. În semiobscuritatea de la poalele scărilor distinse o umbră. Stătea în dreptul tejghelei unsuroase. Inima îi ajunse în gât şi o avalnşă de gânduri îl năpădiră: „Te pomeneşti că aseară am uitat să încui!” Făcu un pas şovăitor. „Dar cine să intre într-un magazin cufundat în beznă?” Ajunse pe ultima treaptă cu ochii aţintiţi la umbra cu pălărie dinaintea lui. „Ăsta intră prin uşile încuiate!” Experienţa de negustor îşi spuse cuvântul. Când negocia preţurile uleiului, ale măslinelor sau ale rapiţei trebuia să o facă întotdeauna cu sânge rece. Îşi veni în sine şi-i dădu ocol umbrei ajungând la storurile vitrinei. Umbra nu zicea nimic în continuare şi nici el nu îndrăzni să deschidă vorba. Se aplecă, descuie, iar când storurile se ridicară cu un scârţâit sinistru lumina năvăli înăuntru. Nu mai era nimeni! Prăvălia era goală. „Dar cum voiam să fie?” Îşi mai roti o dată privirea împrejur. „Acum am început să visez ori să am halucinaţii.”

În dimineaţa aceea pierdu plecarea fetei zglobii. Îi părea rău că n-o zărise, căci îi înveselea fiecare început de zi şi-l umplea de noi şi nebănuite speranţe. Vreo afacere bănoasă sau pur şi simplu o altă zi liniştită, tihnită, cu vânzări bune, planuri prospere, fără a fi exagerate însă. Ca întotdeauna. Zile de catifea. Deşi nu-şi văzu purtătoarea lui de noroc, în aceeaşi zi, printr-un partener, reuşi să-şi împrospăteze temporar provizia de ulei de măsline. Notă în catastif ultimele calcule, apoi porni spre redacţia gazetei.

Trecură aproape zece zile încheiate până când Youshij Şacalul, negustor de ulei, răsuci cheia în bordul jeepului său înalt, oprindu-i motorul. Criza de ulei de măsline se întinsese până departe şi ştia că pe aici va trebui să-l găsească pe un anume Lanesta, ce se bucura de faima unui comerciant iscusit.

– Ai naibii ăştia cu hărţile lor!

GPS-ul îi spunea că ajunsese în locul dorit, dar împrejurul său nu vedea decât un pustiu nesfârşit, până departe. Coborî din automobil şi simţi fierbinţeala nisipului ce dogorea de sub tălpile sandalelor.

– Nenorociţii! Mă trimit aiurea şi-aici numai soare şi bolovani!

Urcă înapoi la volan şi luă câteva înghiţituri de apă din bidon. Nu mai era rece de mult. O viespe îi tot dădea târcoale, sâcâindu-l. Răsuci cheia în contact şi apăsă nervos pe acceleraţie. Jeepul porni împroşcând nisipul în urma celor patru roţi. Youshij trecu peste pietrele sfărâmate de căldură şi fu nevoit să ocolească un bolovan mai înalt, pus de-a-n picioarelea, ca o străveche piatră de hotar, care rămase curând în urmă, strălucind.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s