Era sâmbătă și era dimineață și era toamna unei primăveri, iar eu aveam timp să iau micul dejun, prelungit, în compania, radiofonică, a unui tânăr gânditor care mă va ierta că nu-i spun filosof, cunoscând că termenul este ceva mai pretențios (aidoma celui de ”teolog” dealtfel).
Nu cu mult timp în urmă îmi exprimasem în spațiul virtual dezamăgirea de a nu putea găsi duhul ortodoxiei noastre în scrierile teologilor noștri laici autodeclarați ortodocși, iar aceste rânduri ajung să fie poate o compensare reparatorie. Cum Dumnezeu nu te lasă prea mult în ispită și își manifestă răspunsurile Lui la vreme potrivită, îmi scoate în cale un interviu al Radio România Cultural cu Luigi Bambulea, lector al Universității naționale de arte din București, despre sensul filosofic al sărbătorilor pascale. Invitatul emisiunii nu mai era de mult un nume nou, îi cunoșteam larga pregătire interdisciplinară, iar pentru sâmbăta aceea o dezbatere venită din spațiul incert dintre filosofie și teologie nu se putea anunța decât interesantă. Ei bine, a fost mai mult de atât, a fost o revelație.
Luigi Bambulea aduce un aer cu totul diferit față de îmbâcseala generației precedente pe care tocmai o deplânsesem. Aș fi fost gata să-l identific ca o figură izolată, dacă nu aș fi aflat că tocmai la ora la care scriu aceste rânduri (luni, 15 mai) Adrian Sorin Mihalache își susține teza de doctorat la facultatea de medicină, cu un subiect incitant: ”Neuroștiințele vieții spirituale”. Așadar găsindu-i un companion de idei și generație, putem trece mai departe.
În mod plăcut surprinzător am găsit la Luigi Bambulea ceea ce eu căutasem greșit în altă parte. În răstimpul a mai puțin de 50 de minute de interviu a respirat cu nonșalanță, deloc forțat, din sine, un suflu atât de puternic bizantin, încât mă cuprinsese încântarea pe care numai orele de curs ale marilor noștri profesori dogmatiști mai reușiseră să o facă. Discursul său filosofico-teologic dovedea o subtilă asimilare a operei părintelui Stăniloae, a cărui pecete o aducea, oarecum inedit, peste anumite locuri comune ale filosofiei europene.
Va trebui să vă conving, așa că am să aduc unele argumente punctuale. Tema în sine nu e una ușoară, dar a fost perfect lansată pentru a se plia exact pe profilul invitatului, asupra căruia amprenta teologiei personaliste a părintelui Stăniloae se evidențiază în chip deosebit. În jurul persoanei lui Hristos gravitează totul, din hristologie decurge antropologia, eshatologia și de fapt întregul creștinism care nu este o simplă ideologie.
Am mai remarcat persuasiunea cu care Luigi Bambulea, întrebuințând limbajul filosofic, storcându-l de sens, afirmă unicitatea și irepetabilitatea Învierii, a cărei esență e pur teologică și mistică. Dificultatea filosofiei de a conceptualiza Învierea nu este deplânsă, ci este adusă ca argument pentru o ”aproape incompatibilitate între esența teologică, metafizică și eshatologică a evenimentului Învierii și tipul de discurs filosofic ale cărui instrumente se opresc la limita credinței […] și a supra-sensibilului”.
Relația dintre filosofie și teologie încă nu a fost foarte bine definită, și poate că la noi s-a oprit la momentul Nae Ionescu, nefiind încă reluată de la relansarea interdisciplinarității venite după anii ’90, la noi e secetă în acest spațiu, Luigi Bambulea remarcând aici chiar șansa unei opere de căpătâi.
La un moment dat, când interlocutorul este provocat la a face o relaționare a hristologiei cu antropologia (aprox. min. 22), în privința modalității în care modelul Hristos este aplicabil ființei umane, promițătorul lector de care vorbim, atent la cuvinte, face o distincție limpede, tranșantă, esențială, iar discursul devine admirabil. Într-o parte avem ”imitatio Christi” din teologia apuseană, unde se evidențiază riscul mimesisului, pe de altă parte, și suprapus, avem conceptul de ”asemănare” din teologia mistică răsăriteană.
Mă mai opresc doar asupra a două accente aduse în discuție: Unu, problematizarea neantului, ispititor pentru Hegel, dar care nu există în creștinism (aici doar aș fi adăugat o nuanță despre conceptul de ”neființă”, dar care, oricum, este mai mult literar decât filosofic) și Doi, distincția dintre ”mitul progresului” ce este contrapus eshatologiei creștine (”Omul nu se poate autodepăși […], noi înviem!!!” – superbissim accent). Și cu asta, punct.
Pentru a nu prelungi inutil sumara noastră întâmpinare și pentru că mă cunosc, că dacă nu o postez acum (deja marți) nu o voi mai posta niciodată, mai amintim doar limbajul cu totul accesibil, pentru un singur cuvânt trebuindu-ne dicționar, ”evitern”, pe care nici nu-l vom găsi dealtfel, fiind pare-se un cuvânt italian, dar care este explicat în discurs.
Și acum liber la binevenitul și inspiratul interviu: https://www.radioromaniacultural.ro/emisiuni/idei-in-nocturna-izvoare-de-filosofie/izvoare-de-filosofie-intre-religie-si-filosofie-sensul-filosofic-al-sarbatorilor-pascale-id37287.html?fbclid=IwAR1c_HWVdYK1YRZdLZvBkVmOhdBJ6GrEt3t-WsuMfSVMc3svQppOeT243tY