Rochia de bal (micro-roman)

cc_blldrss

I.

– Francesca doarme, aş dori să n-o trezeşti.

– Bine, am s-o sun mâine.

II.

Soarele dimineţii arunca printre draperiile grele un şarpe auriu de-a latul cuverturii patului. Pentru o clipă îşi închipui nişte aripi încremenite care stăteau atârnate undeva, dedesubtul tavanului, nevăzut. Tabloul preferat, cu trandafirii vişinii scuturaţi, era încă sprijinit de peretele opus ferestrei, direct pe podea. Parcă se ascundeau. Niciun zgomot. Francesca se întinse şi culese de pe cearşaful mototolit cartea abandonată cu o seară în urmă. ”Turnul de fluturi”, rosti ca pentru ea. ”Bravo lui”. Camera respira din nou. Schimbase culorile şi în sfârşit putea să respire şi ea.

Schimbase zugrăveala, draperiile, periniţele de pe fotolii, până şi sfeşnicele de sticlă pentru drăgălaşele ei lumânări. Doua săptămâni locuise, din pricina aceasta, la Blanca, buna ei prietenă, şi se întoarse abia după ce toată mizeria fusese îndepărtată. În sfârşit o dimineaţă cu totul nouă. O discretă bătaie în uşă nu o făcu nici măcar să-şi întrerupă şirul gândurilor. O dimineaţă cu totul şi cu totul nouă. ”A fost o hotărâre înţeleaptă, am făcut bine că ne-am decis, în sfârşit, să schimbăm ceva”. Privi şarpele lung de pe pat, ”trebuie să mai potrivesc draperiile” îşi spuse şi se ridică pe margine privind cu blândeţe în jur.

– Cobori? se auzi de dincolo de uşă.

”S-aştepte!”, şi-şi văzu mai departe de jocul cu degetele picioarelor printre smocurile blăniţei de lângă pat. Mângâierea tălpilor goale, un mic capriciu încă din vremea copilăriei, căci blăniţa nu se mai potrivea de mult cu mobila dormitorului, era singura abatere pe care şi-o permisese. Nu putuse să renunţe la acest obicei despre care îi plăcea să creadă că-i va face ziua mai confortabilă. Să te cobori din pat, pe jumătate adormită, cu picioarele goale pe blăniţa pufoasă, da! Dincolo de blăniţă, parchetul lucios strălucea ca o mare calmă sub soare. Gândul la Cezar al ei, uşor aplecat în spatele uşii, gata să prindă orice mişcare de dincolo de ea, îi dădea o senzaţie de siguranţă. Mereu atent şi curtenitor. Uşa mare, albă şi dantelată a camerei îi era prieten şi paravan. În spatele oricărei uşi întotdeauna se întinde o cu totul altă lume.

”În sfârşit o dimineaţă nouă” îşi repetă. Când se surprinse în oglindă îi trecu pentru o clipă prin minte că aceasta o priveşte întotdeauna. ”Şi atunci când nu ştiu” îşi spuse şi aproape zâmbi. ”Asta de când i-am citit poezia aceea.” Cu mâinile încleştate în cearşaf îşi înclină capul şi-şi lăsă părul vraişte să-i cadă peste faţă. Privi apoi lung, dintr-o parte, fotografia lui Cezar de pe noptieră. Nu voia să-l lase să aştepte prea mult şi dispăru repede în baie. Se zări din nou, trecând vaporoasă, în oglinda mare a dormitorului.

Cezar nu auzi nici un răspuns şi coborî în bucătărie. ”Am s-o aştept, astăzi se trezeşte prima oară în noul ei dormitor.” Gândul că o avea din nou acasă îl umplea ca o miere albă prelinsă pe dinăuntru. Privi pe fereastra largă grădina cu pomii mici şi aliniaţi. ”Grădinarul ăsta e o ciudăţenie de om, dar face o treabă foarte bună.” Pregătise micul dejun şi o aştepta. Aproape cu înfrigurare. Se aşeză tacticos la masă, cu ziarul în faţă, şi se juca cu degetele pe marginea ceştii calde de cafea. Doar cafeaua o preparase pentru dulcea ei aromă asociată cu liniştea dimineţii. Apoi va urma mirosul pâinii prăjite amestecându-se cu parfumul pe care-l va aduce prezenţa Francescăi. Aveau dormitoarele alăturate, dar cu o seară în urmă nu auzise nici o mişcare la ea.

Încercă să şi-o închipuie cum îşi întinde crema pe faţă, cum deschide sticluţa cu parfum, cum îşi întinde gâtul spre oglindă de parcă ar găsi acolo poveşti tainice. Francesca era o astfel de femeie, care putea să umple gândul oricărui bărbat. Şi inima. Îi cunoştea mişcările iuţi ale mâinii cu care îşi aranja, aparent neglijent, părul, uşoarele murmure cu care îşi acompania unele gesturi. Iubea spaţiul din jurul ei, căruia ea îi dădea întotdeauna un farmec aparte.

O auzi coborând, iar când o văzu în pragul uşii, cu soarele mângâindu-i părul, se îndrăgosti din nou de ea. Ca aproape în fiecare dimineaţă. Ce s-ar face fără ea?

Ochii ei făcură ocolul bucătăriei şi se aşternură în ochii lui. Îi mulţumi astfel fără niciun cuvânt. Pe masă erau flori proaspete, flori de câmp de toate culorile. ”Doamna Dora din colţ îi alege nuanţele, el e aproape daltonist”, chicoti în sinea ei şi păşi în bucătăria luminată de un soare leneş. Îi intui o fremătare a fiinţei cu care era obişnuită din partea bărbaţilor care o priveau. El stătea zâmbitor lângă florile atent aşezate, simţi mirosul lor crud, dar şi cel linguşitor al cafelei.

– Bună dimineaţa, Francesca. Străluceşti!

– Bună dimineaţa, Cezar. Mulţumesc. E o dimineaţă perfectă. Oare pentru că tu eşti perfect? Glumesc tontule, să nu ţi-o iei în cap. Când îi spunea tont avea întotdeauna un zâmbet fermecător şi uşor ascuns. Ce s-ar face el fără ea?

Francesca zări imediat şi ziarul. Văzu titlul mare: ”Nominalizările pentru Barlow s-au încheiat”. Şi cu litere mai mici dar la fel de negre: ”Ultimul nominalizat, anunţat astăzi, este poetul indian Nath Shastri”.

– E ziarul de ieri, spuse uşor dezamăgită.

– Poetul tău e nominalizat, doar ştii asta deja. Accentuă acel ”al tău” şi-l lungi puţin, de parcă era vorba de agrafa din păr. Îi plăcea s-o tachineze, ştia şi faptul că ei îi place jocul acesta. Când eşti sigur că iubirea îţi este împărtăşită îţi permiţi orice extravaganţă, orice joc, oricât de riscant ar fi el în alte condiţii.

Ca şi cum şi-ar fi amintit de ceva neplăcut, Francesca se încovoie puţin şi miji ochii. Se bucurase pentru Filip că era printre nominalizaţi. ”Merită”. Ţinea mult la prietenia lui, la disponibilitatea lui de a-i asculta în orice moment problemele. Lui putea să-i spună orice, chiar dacă… Asta când nu era în zilele lui negre, atunci nu vorbea cu nimeni, era ursuz şi iritabil, şi era mai bine să te ţii deoparte.

– Camera mea e minunată. Exact aşa cum am vrut. Mulţumesc, Cezar, pentru tot. Schimbă atât de fin subiectul, că se şi miră, ca de o abilitate nou descoperită. Se aşeză pe scaunul din dreapta lui şi-l rugă pentru două felii de pâine prăjită. Privi lung în grădină, prin uşa de sticlă. ”Va trebui să-i rog să-mi sape o fântână. Dar nu acum.” Iubea grădina aceea, era locul ei de refugiu şi tărâmul visat în care reuşea să evadeze de fiecare dată. Într-un chip de neînţeles se simţea pe sine ca făcând parte organică din acea grădină.

– Să-mi pui, te rog, clopoţeii de vânt. Imediat aproape se mustră că-i scăpase asta, dar se părea că Cezar nu sesiză aluzia pentru care odată chiar se certaseră. Era atent să nu se ardă pâinea, sau se făcuse că nu aude. Când îi aduse farfurioara, însă, îi spuse:

– Sunt acolo, dar nu se văd din cauza leandrului pe care l-am adus mai în faţă. Poetul tău cu panglicile lui de vânt va fi încântat. Spuse totul cu o voce incredibil de împăcată.

Ea se bucură. Cezar trecuse şi peste asta, îi acceptase şi acest capriciu. Simţi în vocea lui calm şi cumpătare, nu putea fi altfel. Se aplecă încet şi îi prinse cu vârful buzelor lobul urechii. Ştia că asta îl face să simtă fiori pe şira spinării. El luă o margareta albă din vază şi i-o aşeză lângă furculiţă. Se anunţa o zi minunată.

III.

Lui Filip dimineaţa asta nu-i spunea nimic. Nici o revelaţie, nici un gând lămurit. Dar mai avea timp. Dimineaţa lui revelatorie se ţinea încă departe.

– Te-ai trezit? Mergem undeva? Am senzaţia că azi n-o să scriu nimic. Încă nu simt nimic. Spusese ”simt” aproape cu ură.

Desfăcu larg mâinile de-a latul patului. Dimineţile! Să te trezeşti când soarele este deja sus pe cer şi bate prin fereastră direct pe pat, da, acestea erau favoritele lui! Dimineţile grăbite şi întunecoase erau un chin, cu totul şi cu totul sumbre, abia după ce se lumina reintra în apele lui. Asta nu însemna că, în lipsa luminii zilei, serile nu erau fascinante. Seara scria cel mai bine, noaptea când totul era liniştit în jur şi nimeni nu pătrundea în gândurile lui şi nu-i tulbura tabieturile. Întunericul le ţine pe toate departe. Şi pe toţi! O, da, întunericul! Acelaşi care te poate aduce şi mai aproape decât ţi-ai putea închipui vreodată.

– Să-ţi aduc ceva de mâncare?

Ce era în aer, de ziua asta de iunie era atât de perfectă? O sâmbătă plină de soare, da, asta însemna… Şi în care să nu ai nimic de făcut. Da, o zi întreagă, o zi întreagă în care să trăieşti cu adevărat. Să simţi fiecare cută a timpului care trece prin tine, să ai tot timpul din lume pentru a scrie orice. Să prinzi orice stare. Orice putea veni într-o zi de sâmbătă. Orice! Era o zi plină, pentru care merita să aştepţi o săptămână. Două. O lună.

– Neaţa plăntuţelor! N-am uitat de voi.

Ieşi din cameră. Holul acesta era întotdeauna răcoros. Iarna era o aventură să ajungi în bucătărie, căci era stăpâna deplină a holului. Acolo era frig întotdeuna. Bucătăria era dincolo de hol, astfel că putea să rămână mai dezordonată. Nu afectează cu nimic. Un mic dejun cu lapte şi fulgi, şuncă şi ouă de prepeliţă, iaurt ori suc e tot ce trebuie pentru o zi perfectă. După aceea eşti liber. Pleci sau rămâi. Scrii. Orice poate veni.

– Tu la ce te uiţi? Aruncă o scurtă privire pe fereastră. Teiul curţii din spate rămase mai departe încremenit. ”O sun? Îi spun azi? Va veni?”

Câştigase. Dumnezeule, câştigase! Toţi voiau acum interviuri. ”Ştii ce? Până acum unde aţi fost? Nimic! Mă, trebuie să le dai ceva! O să dau unul singur. Atât. Unul singur. Văd eu unde, mă mai gândesc. Şi ce-o să le spun? O să ştiu, într-o dimineaţă o să ştiu şi asta. Dar acum nu e important.” Acum important era să nu se spargă gălbenuşul oului de prepeliţă când taie coaja. Numai tăiat mergea. Cu partea de lângă mâner a cuţitului cu zimţi. Şi să nu prăjească prea tare costiţa, dar nici să nu se răcească până sunt gata şi ochiurile. Asta era întotdeauna cel mai dificil. Ochiuri mici, rotunde, perfecte. Galben cu alb, asocierea preferată de culori. Şi să nu se înmoaie fulgii prea tare în lapte.

”Ai grijă! Uite-l cum stă şi pândeşte! Dracu’ gol. Abia aşteaptă să te semeţeşti! Ai grijă! Direct în gura lui te duci”. Dar cu toate acestea nu putea să-şi alunge sentimentul de satisfacţie. De nestăpânită bucurie. Pur şi simplu nu putea, nu era un sfânt. Asta e, simţea ciuda incomensurabilă a celorlalţi care nu dăduseră pe el doi bani. ”Na! Barlow!” Nu se spărsese nici un gălbenuş. Din cinci, media era cam unul spart. ”Direct în iad, cu Barlow cu tot.”

Nominalizările erau întotdeauna în număr de zece şi se anunţau câte una pe zi. Ştiu englezii ăştia să te fiarbă. Zece zile. Pe el îl anunţaseră într-a şasea. A avut frisoane 5 zile la rând. ”Ce-am făcut într-a şasea? M-au anunţat pe e-mail. Am zâmbit”. Nu ar fi trimis nici un e-mail dacă nu te-ar fi nominalizat. Când l-a văzut în căsuţă ştia deja. Dar 5 zile şi-a deschis toate spam-urile şi verifica foarte atent până ştergea unul. Avea experienţă, doar aşa şi-a şters odată nişte bilete de avion. ”Hehe, m-au fiert! Ouă fierte de prepeliţă n-am mâncat. Doar ochiuri. Îs tâmpit cu asocierile astea.”

După ce a aflat, a sunat-o imediat  pe traducătoare, Amy Garden din Leeds. Tot ea îi sugerase şi unde să le trimită, către proiectele interculturale. S-a aşezat în genunchi, chircit pe covor şi i-a mulţumit. Nu şi-a putut stăpâni emoţiile şi cu siguranţă sesizase şi ea asta. Probabil îi făcuse un poem întreg la telefon atunci, dar nu-şi mai amintea decât vagi frânturi. Ce o fi făcut-o să se oprească asupra poeziei lui, nu ştia precis nici acum. Discutaseră îndelung pe marginea textelor lui, despre sensuri şi viziuni, despre apă şi amintiri. Despre vânt şi deşerturi, despre unghii şi şuviţe de păr. Despre dimineţi revelatorii şi nopţi oarbe de sens. Despre pantofi şi eşarfe. Despre jartiere, şi-şi amintea că aici se simţise jenat, dar era ca la doctor, nu? Doctorul şi traducătorul. Despre savori şi senzaţii, despre culori, despre gust şi pipăit, care erau de fapt cam acelaşi lucru. O, şi despre mări şi oceane, şi mai ales despre munţi. Şi despre munţii din mări şi oceane. Despre îngeri şi daimoni. Despre destin şi despre închipuire. Despre câte feluri de moarte există. Şi mai ales, mai ales despre conexiunile dintre toate acestea. Era cel mai important. Despre conexiunile tuturor lucrurilor. Dar abia acum se vor vedea pentru prima oară, abia la decernarea premiului şi tot pentru prima oară simţi că vrea cu tot dinadinsul să o cunoască. Nu ştia nici măcar ce vârstă are. Era profesoară şi preda literatură la Universitatea din Leeds, atât ştia despre ea. Ea ştia totul despre el. Totul. Se bucura nespus pentru Amy. Traducătorul primea 60% din valoarea premiului, care era de 30.000 de euro.

”La suc o sun pe Francesca.”

– Poţi să vorbeşti ?

– Da, sunt în grădină. Felicitări încă o dată.

– Putem să ne vedem? Vreau să te rog ceva. Dar trebuie să ne vedem, ca să înţelegi.

– Acolo e bine?

– Da. La 4?

– La 4.

Vechi clădiri. Oraşul păstra savoarea cetăţii medievale ce fusese odată. Trepte. ”Pe aici va veni”. Firme agăţate de alambicate forme din fier forjat. ”Atunci era altfel.” Pentru o clipă îl năpădi sentimentul primei lor întâlniri. Fusese doar pentru o clipă, dar atât de puternic încât simţi că trebuie să-şi încordeze muşchii spatelui şi să-şi arunce bărbia înainte. Se apucă să fredoneze o melodie, cea mai nouă pe care şi-o amintea. ”It’s that time of year, leave all our hopelessness’s aside…” Fir-ar, tot înapoi îl ducea! Trecu o bătrânică simpatică cu o sacoşă verde şi un puşti pe rotile. Sau invers. ”Aşa mai merge”, îşi spuse. Nu voia să o vadă venind şi se aşeză pe o bancă. ”Nici asta nu era atunci.”

Îşi propuse să se forţeze să o privească în ochi. Când se apropie şi se simţi ţintuită, Francesca îşi aruncă privirea spre copacii dimprejur. Părul negru, acum prins la spate, îi accentua ochii, pasul îi era cântat ca întotdeuna, iar felul de a privi, parcă cu capul dat puţin pe spate, era ultima imagine pe care el ar fi putut-o uita vreodată. Era singura femeie pe care o iubise cu adevărat. Era mândru de asta. Îi şi spusese odată, dar ea nu a lăsat să se vadă că i-ar fi păsat în vreun fel, deşi ştia foarte bine că dacă pe Filip l-ar fi putut ucide ceva vreodată, acest ceva ar fi fost nepăsarea.

– Ai ajuns de mult? îl întrebă ea.

– Băncile astea nu erau aici.

– Nu? Felicitări, Fil! Mă bucur foarte mult pentru tine. Să ştii că mă bucur cu adevărat.

– Da? Sunt mai puţini cei care se bucură decât ceilalţi. Dar mă simt bine. O să fiu amabil cu ei şi o să le mulţumesc politicos pentru felicitările false.

– Fil, nu te-ai schimbat! Ar trebui să fii bun.

– Nu sunt. Stăm aici? Eu aş lua ceva cu frişcă dacă vrei să intrăm undeva. E important.

Francesca îşi strânse buzele, în felul ei foarte bine controlat, care niciodată nu te lăsa să ştii dacă gestul acesta îl face dintr-o anume jenă, sau îşi stăpâneşte, de fapt, un zâmbet. Sau, poate, mai curând şi una şi cealaltă. Intrară.

– Spune-mi ce mai faci? Ce mai fac ai tăi? Întotdeauna îl întreba asta. Şi niciodată el nu-i spunea  nimic.

– Nu te interesează, Francesca, ce mai fac. E treaba mea.

– Fil, de ce nu înţelegi odată pentru totdeauna. Nu se putea.

– Am modificat casa. Camera aceea nu mai e. Acum e un hol acolo.

– Vezi?, nici camera noastră nu mai există.

Tăcere. Ea îi simţea iritarea de fiecare dată când se vedeau. Îi era greu şi ei să-l întâlnească, dar întotdeauna, întotdeauna ar fi vrut să-l vadă, chiar şi atunci când ea însăşi îi refuza lucrul acesta. Ştia că greşise şi ar fi vrut să-l mângâie în vreun fel. Dar, în ceea ce-l privea pe Filip, niciodată nu puteai şti cum ar fi cel mai bine să faci asta. Nici atunci când, cu toată sinceritatea, aşternându-şi inima în faţa lui i-a trimis mesajul în care îi mulţumise pentru neasemuita şi incredibila lui bunătate, nici măcar atunci n-a ştiut dacă acele cuvinte l-au mângâiat în vreun fel, sau dacă n-au făcut altceva decât să-l rănească şi mai mult.

– Cum vă mai e? întrebă Filip aproape în şoaptă şi îşi impuse să rămână calm oricare ar fi fost răspunsul.

– Îţi mulţumesc că nu le-ai spus atunci alor mei. Să ştii că bine. De când facem terapie n-a mai dat în mine.

– Nu pricep ce te ţine la el. Hm? Poţi să-mi spui?

– Nu ştiu. Înţelege, Fil, nu ştiu! Atâta ştiu: îl iubesc.

– Şi acum e bine?

– Da, acum e bine. Ştii? Avem o pisică. De când era mică, am luat-o şi am crescut-o amândoi. Ea e viaţa noastră.

– Deci, viaţa voastră e o pisică. Eu voiam să te întreb ceva. Sper să înţelegi. Făcu o pauză mai lungă. Învârti un pai şi-şi potrivi apoi scaunul. Aruncă privirea în dreapta spre bar, apoi pe fereastră. Un meniu fusese luat de vânt de pe o masă de afară şi se îndepărta ţopăind. Apoi se uită în ochii ei. Scurt. Rearanjă pliculeţele de zahăr şi împătură atent un şerveţel. Potrivi din nou scaunul. Parcă trebuia să decoleze un avion. Francesca aştepta calmă. Putea fi vorba de orice. Îl ştia. Cu Fil se putea aştepta la absolut orice. În cele din urmă Filip ridică avionul de pe pistă.

– Anul acesta decernarea premiului are loc la Praga. Mi-aş dori să poţi veni cu mine. La Praga! E oraşul meu preferat, ştii foarte bine. Mergem să vedem Vltava! Şi premiul îl dau pe o scenă făcută pe râu numai pentru asta. Apoi o dezasamblează, înţelegi?

Până aici nu răsuflase deloc. Se opri puţin şi respiră. Avionul luase altitudine deja, şi acum spuse rar, de parcă trebuia să priceapă un copil cum să-ţi pui masca de oxigen pe figură în caz de depresurizare:

– Locul în care voi primi premiul nu va mai exista niciodată. Vom merge într-un loc care nu va exista decât pentru o seară. Apoi dispare. Au englezii ăştia, pentru poeţoi, nişte idei extraordinare! Avion, stăm o noapte la nu ştiu ce hotel, a doua zi premiul cu recepţia şi venim înapoi.

Pe faţa Francescăi nu se putea citi nimic. Era maestră în asta atunci când şi-o propunea. Şi şi-o propusese de la primele lui preparative cu paiul şi şerveţelul. Pielea impecabilă a feţei nu trăda nici un muşchi clintit, dar Filip nu observă că o unghie de-a ei străpunse de-a binelea un pliculeţ de zahăr.

– Fil, te voi răni şi mai mult dacă voi veni cu tine.

– Ştiu, Francesca. Dar e singurul lucru pe care îl vreau şi la care mă pot gândi acum. Am scris despre tine. Lumea va crede că suntem împreună, dar nu-mi pasă. Va fi o imensă şi strălucitoare minciună, o impecabilă ironie, dar vreau să fiu acolo cu tine.

– Nu ştiu, trebuie să mă mai gândesc. Şi să vorbesc şi cu Cezar. Înţelegi.

– Da. O să te sun.

IV.

Fusese foarte fericită că l-a întâlnit pe Fil. Foarte fericită! Pentru că ea reuşea să vadă întotdeauna dincolo de orice mască a lui. Erau doar nişte pretexte, erau ascunzători, credea el, bine ticluite. ”Se forţa să mă privească în ochi”. Se străduia să pară indiferent şi distant. Ostilitatea lui era un fragil castel din cărţi de joc. La ea nu ţineau lucrurile astea. Îi cunoştea foarte bine toate măştile lui false. Măştile lui, la care el ţinea atât de mult. Măştile lui erau pentru ea ferestre larg deschise şi cărţi de citit. Şi ce lume dincolo de ele! Ce furtuni! Câtă viaţă! Fil trăia cu adevărat. Da, putea spune cu mâna pe inimă că Fil trăia cu adevărat. Şi nu numai într-o lume, ci în două, în trei, în infinte şi indefinite lumi paralele. Dar câtă nesiguranţă în ele! Câtă fragilitate! Lumile lui mureau la un semn, la un gest, la o vorbă. Atât de fragile! Ca nişte fluturi. Şi tot atâtea le luau locul de fiecare dată. Oare mai ştia el, care e cea reală? Se supăra din te miri ce, dintr-o închipuire de-a lui, dintr-o stupiditate căreia el îi dădea proporţii colosale, dar îl împăca la loc o simplă privire de-a ei. Un sărut din senin. O unghie de-abia atinsă de locul acela de la ceafă. Oare de ce nu rămăsese cu el, ca să aibă mereu aceste bucurii? Sau tocmai pentru că acestea ar fi dispărut? Cu sufletul împăcat şi mângâiat Fil scria întotdeauna banalităţi, pe care mai devreme sau mai târziu şi le distrugea. Tulburat şi înnegurat scria dumnezeieşte. De parcă sufletul i se rupea în bucăţi peste o coală albă de hârtie care prelua toată durerea lui.

Dar cum de voia ca ea să meargă acolo? El care ura conversaţia de complezenţă. Căruia îi era organic imposibil să socializeze. El nu putea sta prea mult într-o cameră cu mai mult de trei-patru persoane. Nu putea face mai mult de zece paşi alături de un străin. Iar pe prietenii lui îi puteai număra pe jumătate din degetele unei mâini.

A, da! Era îndrăgostit din nou. Văzuse asta în ochii lui. În felul cum îi tremurau colţurile buzelor când zâmbea. În felul cum privea lucrurile din jur, care cu siguranţă reflectau câte o trăsătură a noii lui muze. Atunci era cu totul altfel. Oare cine o fi acum? Cine îi mai colindă închipuirea? Fil întorcea capul după orice femeie frumoasă, construia lumi în jurul ei. Făcea să cadă cascade cu cea mai mare naturaleţe posibilă. Inventa anotimpuri incredibile. Iar ele, femeile pe care le admira, habar n-aveau, ori nu le păsa câtuşi de puţin! De aceea se îndrăgostea cu tristeţe, cu gândul la decepţia care va urma. Filip era imposibil. Îndrăgostirile lui Fil nu aveau număr. Dezîndrăgostirile, la fel. La fel de fragile de fiecare dată, aidoma lumilor lui închipuite. De asta plecase? Fil se îndrăgostea de himere. Avea cu siguranţă nevoie de o femeie în carne şi oase. Da, avea nevoie de aşa ceva. Uite, acum găsise răspunsul. Întâlnirile cu el erau întotdeauna revelatorii.

”Mă voi întoarce acasă şi voi bea o cafea în grădină, din ceşcuţa mea preferată cu lăcrămioare”. Singura rămasă din acel întreg set dintr-un secol trecut. Ţinea la ea atât de mult! Ultima! Şi nu era nici măcar ciobită. Odată chiar era să se spargă, dar căzuse pe cutia de pizza, norocos ivită în cale. Îi stătuse inima în loc pentru o clipă. Sau pentru o veşnicie. O vedea rotindu-se încet în aer, parcă rugându-se să nu fie lăsată să cadă, dar ea nu putea face nimic. Era încremenită. Era paralizată de teama că ceşcuţa ei, din cel mai fin porţelan, se va sparge. Doar ea avea voie s-o atingă, un capriciu pe care chiar şi Cezar l-a înţeles destul de târziu.

”Cezar va fi de acord să plec. El ştie că am nevoie să plec, ca să mă întorc pentru a rămâne la el pentru totdeauna.” El avea siguranţa iubirii ei, el n-avea nevoie de dovezi de iubire. Dacă ar fi fost Fil, ar fi făcut o scenă grozavă. O, ce spectacol! Ea ar fi râs la fel de senin ca de fiecare dată, iar el ar fi înnebunit şi mai mult. Şi ea iar ar fi râs. ”Filip Conta, eşti adorabil, un iubit perfect, dar un companion absolut dezamăgitor”.

Cu aceste gânduri intră în casă şi se pierdu în braţele lui Cezar al ei, care o aştepta. ”Va fi de acord. Trebuie doar să am grijă să aleg momentul potrivit ca să-i spun”. Lumea se rotea din nou în sensul dorit de Francesca.

Când se despărţiră, Fil nu  o urmări pe Francesca îndepărtându-se. Îi fusese de ajuns. Nu aruncă nicio privire în urmă. ”Acum pot să beau un coniac. Mare”. Dar întâi o să trec pe la magazinul de draperii. În cele două camere avea doar două ferestre, dar schimbase draperiile de trei ori într-un an. Cine nu ştia de ce merge el la magazinul de draperii ar fi zis că e vreo altă obsesie de-a lui. Acolo le măsurau, le coseau, le rectificau dacă nu-i plăcea clientului.

I-au încălzit paharul, iar aroma înţepătoare i se înfipse în nări. Trase aer adânc, iar sinusurile ţipară. Aroma era esenţială. Şi culoarea. Şi forma paharului. Conta dacă şerveţelul de dedesubt era mai moale sau nu. Observă că în ultimul timp nu se mai foloseau deloc suporturi pentru pahare. Nicăieri. Obişnuia să scrie câte o poezie pe spatele lor, fără să ştie dacă ele vor mai fi citite vreodată şi de către cine, sau vor fi aruncate direct la gunoi. Îi răpiseră şi această plăcere. Lumea mai pierdea o şansă de a-i găzdui poezia. El mai pierdea o şansă de a fi interesant. Da, era un gest artificial. La ora asta cafeneaua era încă pustie. Doi adolescenţi ce se credeau îndrăgostiţi şuşoteau într-un colţ. Îi plăcea aici, căci aveau o muzică bună peste zi, şi nu era fum deloc. Mesele străluceau întotdeauna, iar din unghiul din care veneau, trecătorii nu puteau arunca priviri indiscrete prin fereastră. Puteai privi în linişte curgerea leneşă a oraşului. Tristeţea pe picioroange, ce venea până la colţ. ”În oraşul ăsta lipseşte un tramvai. Măcar unul ar trebui.” La Praga exista tramvaiul acela istoric. Clopoţelul suna tras de o frânghie, nu avea uşi şi puteai călători pe scară, adulmecând savoarea oraşului. În Praga cafenelele sunt altfel. Pavajul sună altfel. Sub tocuri, dar şi când ploaia cade peste el. Îşi aminti cum o dată îl prinsese ploaia, avea umbrelă, dar sări în ultima clipă într-un tramvai, cu uşi, da, era unul cu uşi, iar mâna, cu umbrela încă deschisă, fusese prinsă în afară prin garnitura de cauciuc. Preţ de o staţie, prin oraş s-a plimbat un tramvai cu umbrelă, plin de oameni zâmbind la vederea episodului. O brunetă, în Praga sunt rare brunetele, cu părul lins şi lung, cu buzele strânse, se uita fix la el cu ochi de catifea. Sunetul telefonului, însă, îi rupse gândurile. Un număr foarte lung.

– Bătrâne poet, salutări de departe! Şi felicitări pentru premiu!

– Arti? Şi când spuse asta, îl inundară brusc toate apele lumii. Coniacul se făcu albastru şi simţi pe vârful limbii gust de sare. Arti, vechiul lui prieten. Călătorea cu vapoare de croazieră pe toate mările şi oceanele lumii. Îi mai trimitea vederi din porturi îndepărtate. Primise nu de mult una din Alaska.

– Nu-mi vine să cred. De unde suni?

– Noua Zeelandă. E unu noaptea, am terminat tura şi ne gândim la tine. Felicitări pentru premiu, asta voiam să-ţi spunem.

– Să-mi spuneţi? Sunteţi mai mulţi?

Arti era în vervă şi de neoprit.

– Felicitări şi mulţumiri încă o dată pentru poezia dedicată. Ai mai albit, prietene? Scriai despre o fată, hai? Vom face un calcul, iar la ora premiului o să închinăm un pahar pentru tine. Aici trăim clipa, Filip, tot vaporul ştie despre tine, iar căpitanul va face o serată specială, am cărţile tale cu mine. M-ai făcut celebru, frate. Noua Zeelandă te salută!

– Arti, eu n-o să văd niciodată Noua Zeelandă decât în calendare de perete. Arti, e o jumătate de lume între noi, dar te îmbrăţişez pe după glob.

– Tot poet ai rămas! Filip, oceanul! Trebuie să vezi oceanul, nu doar să ţi-l închipui. Şi nu de pe mal, ci din inima lui. Salutări de la delfinii tăi chicotitori, pădurile zeelandeze şi pufăitul balenei. Salutări din rai, poete! Filip, eşti mare! Cum poţi să simţi tu de acolo, ceea ce noi descoperim de-abia aici? Conexiunile, Filip! Conexiunile dintre lucruri! Toate sunt legate între ele, nu?

– Colibri! I-ai uitat.

– Vezi, în Noua Zeelandă nu sunt colibri. Dar am văzut în Americi. Dar colibri nu există, Filip. Tu ai zis! Ei sunt doar un fel de zumzete, dar cu aripi. Filipe, mă bucur pentru tine. Ai grijă la Praga! Ştiu că-ţi pierdeai serile pe malurile Vltavei, şi uite, acum Vltava este cea care îţi aduce premiul! Premiul tău e verdele incredibil al pădurilor zeenlandeze de care ai scris. Să ţii minte! Ai grijă prietene, meriţi mai mult decât atât!

De la capătul celălalt se auzea multă zarvă. Arti închise în tot tumultul acela pe care Filip nu putea decât să şi-l închipuie. Zeenlanda striga după el. Acum chiar că trebuia să ajungă la magazinul de draperii.

V.

Emoţia aceasta, a apropierii de Olivia, nu-l făcea deloc să se simtă în apele lui. Uneori ajungea să se vânture îndelung prin preajma magazinului, fără a avea curajul să intre. Ori se răzgândea când era la doi paşi. Dar odată intrat, totul se transfigura. Era ca un prag peste care, dacă păşeai, nimereai într-un cu totul alt tărâm. Olivia avea un fel de putere magică asupra lui.

Se întâlniseră când el îşi căuta nu ştiu ce şnururi pentru draperii, atunci când schimbase camera. Dar intrat, întâmplător, se trezi brusc într-o cu totul altă lume, căreia de atunci nu i-a mai scăpat. Ori magazinul acela de draperii era pragul unui alt univers, ori totul nu se petrecea decât în mintea lui mereu răsucită. Dar nu-i păsa. Curând nu mai fusese atent, atunci, nici la explicaţii, nici la culori, nici la ciucurii care trebuiau să atârne la capetele şnurului ce lega draperia. Fusese fascinat de mâinile ei. Asta în primul rând pentru că nu avea curajul să o privească în ochi, îi trebuia un alt loc unde să-şi atârne privirea, iar gesturile încheieturilor ei, acele răsuciri plutitoare cu degete lungi şi subţiri, parcă erau incantaţii ascunse. Da, l-au vrăjit imediat. Mâinile! Parcă desenau în aer forme alambicate, parcă întregul ei trup nu era în acele clipe decât mâini. Parcă în ele singure sălăşluia întreaga viaţă a universului. Şi toate tainele lui. Erau sigure şi ferme, dar moi şi unduitoare. Parcă erau fluturi o clipă, pentru a se tranforma, brusc, în văpăi aprinse. Apoi erau iarăşi câmpii şi…, şi totul cu o delicateţe de neimaginat.

Cu efortul descoperirii unor noi fiorduri, ajunsese la cot, apoi, cu greu, la umeri. Nimic artificial, nimic atent studiat, ci doar o revărsare naturală, parcă neconştientizată, a unui balet ocult şi armonios al gesturilor simple. Mişcările braţelor ei suple erau valuri ale unui ocean teribil, care îl inunda prin toate fisurile fiinţei lui, până în străfunduri. Simţea furtuni clocotind şi simţea adieri ale unei mângâieri de care abia dacă-şi mai amintea. A aflat doar mai târziu de unde această revărsare de armonii. După câteva zile, când începuseră să vorbească şi despre altceva decât despre draperii şi ferestre, despre nuanţe care să întâmpine în chip fericit culorile interioare ale camerei. Era studentă la conservator. Violoncelistă. Asta era! În clipa în care aflase, brusc şi-o închipui cântând şi înţelesese de unde acea vrajă a trupului ei muzical. Acum înţelegea de ce, atunci, încă din prima zi, fusese inundat de o nestăvilită dorinţă de a fi îmbrăţişat de acele liane mişcătoare. Nu îi spusese asta niciodată. Cum să îi spună aşa ceva?

O văzuse de atunci în concerte. Ştia locul din sală de unde se vede perfect violoncelul. Părul ei blond adus până în dreptul umerilor şi curbat spre interior flutura deasupra unor mâini dezlănţuite. Sau plutitoare. Sau liniştite şi apunând potolite în poală sori ai unei galaxii doar bănuite. Fiinţa ei cânta o muzică încă nescrisă. Avea şi compoziţii proprii. Da! Îşi amintea perfect. Era aproape ora închiderii şi el intrase. Poate că ea îl văzuse venind, sau poate că nu, ci doar simţise nevoia să cânte şi o auzi în spate exersând. Compoziţiile ei erau atât de stranii, iar sobrietatea violoncelului le făcea atât de grave, iar mişcarea coatelor ei semăna atât de mult, atunci, cu nişte neputincioase schelete de aripi, încât Filip, apropiat pe nesimţite, îşi simţi ochii împunşi de suliţe subţiri şi necruţătoare. O iubea?

Şi mai era ceva. Olivia se oprea uneori şi privea departe. Ca şi când şi-ar fi adus aminte de ceva important şi trebuia să-şi adune detaliile pierdute. Îşi întindea puţin gâtul, ca o egretă din stuf, îşi asmuţea întreaga fiinţă spre un glas tainic ce venea dintr-un loc ştiut doar de ea. Erau câteva clipe în care, probabil, mişcarea întregului univers se oprea şi la ea ajungeau ecourile unor bucle de timp. Degetele ei rămâneau încremenite şi aşteptau. Filip ajunsese aproape să anticipeze acele momente, şi le dorea, şi ar fi vrut mai mult ca orice să le poată pătrunde taina. Să fie el în mijlocul lor. Erau urmate imediat de un zâmbet atât de clar, încât faţa Oliviei, cu ochii mijiţi, iradia. Era zâmbetul ei inconfundabil, când umerii i se făceau arcade şi se aplecau peste el în bolţi răsfrânte. Se simţea atunci cucerit până în măduva oaselor lui chinuite.

Ea era Olivia şi la ea mergea acum ca spre singura insulă posibilă.

Când era singură în magazin vorbeau uneori despre personajele lui. Cum ar fi să le schimbe? Ce să le pună să facă? Îi plăceau ideile ei şi îl inspirau. Ea reuşea să intre în pielea lor şi-şi juca rolul până la capăt. Şi chiar mai mult de atât. Când se despărţeau, el nu mai ştia dacă îşi ia de fapt rămas bun de la Olivia, sau dacă nu cumva de la unul dintre personajele pe care ea i le juca. Sau îl întâmpina cu salutul lor, împrumutat. Sau îl punea să ghicească, ”ei, acum cine sunt?” Dacă erau cumpărători în magazin, fiinţa ei devenea opacă. Reuşea să se rupă complet, sau, poate, nu era decât un alt rol, de data aceasta inventat de ea. Vorbeau foarte serios atunci despre draperii şi perdele, despre textura materialelor, despre culoarea lor în lumina zilei sau în lumină artificială. Discuţii artificiale despre lucruri artificiale. Era, totuşi, mai uşor. Acum era singură şi îl cuprinse un fel de panică. Din nou va sta lângă ea şi nu va putea să scoată o vorbă, sau se va aventura din nou în lumea personajelor sale închipuite? Îi era teamă, era o alegerea grea, pe care nu o putea controla în niciun fel, era pur şi simplu o pantă sau alta a unei lunecoase simţiri de moment. Dar despre ei? Despre ei doi va avea vreodată curajul să spună ceva? Simţea că dacă s-ar fi apropiat prea mult de ea, ar fi fost foarte posibil să înceapă să-i facă aceleaşi scene cumplite de gelozie ca şi Francescăi. Mai bine nu! Să stea mai departe. Nu voia să o împovăreze cu iubirea lui capricioasă. Şi apoi, ar fi fost, oricum, inutil. La capătul ei aşteaptă, oricum, dezamăgirea. Mai bine rămânea departe. Mai bine rămânea în niciun fel.

O să scrie şi o să le pună pe personajele sale să facă totul. Să vorbească ele despre mâini. Despre cum arată ele pe catifea. Despre zâmbetul ei. Despre felul cum i se îngustau ochii atunci când zâmbea. Despre liniile obrajilor şi încruntarea bărbiei. Despre arcul nevăzut dintre două fiinţe umane care rezonează la apropierea celeilalte. Dar nu putea face nimic. Absolut nimic! Ar fi fost incoerent şi patetic. Ştia asta. Iar ea va râde de el, aşa cum făcea Francesca de fiecare dată. Îl va respinge şi va râde şi totul se va spulbera. El n-ar fi reuşit niciodată să facă ceea ce personajele lui făceau întotdeauna. Personajele lui, da. Ele erau viaţa lui adevărată. El nu era nimic. El era un simplu spectator al unei lumi fascinante din jur. El era doar închipuitorul. Viaţa o trăiau alţii. În asemenea momente îşi dorea să intre cineva în magazin, să reînceapă să vorbească despre caroiajul inegal al unei bucăţi nenorocite de material textil.

Avea atâtea gânduri! Termina conservatorul şi ce va face? Încotro? Rămâne cu magazinul mamei de draperii? Va pleca? Nu!, ce fac cu mama acum? Să dai lecţii de violoncel la copii? Câţi mai cântă azi la violoncel? Îl fac barcă! Barcă îl fac! Da, era într-adevăr o barcă. Violoncelul era corabia ei de salvare. Se agăţa de el cu disperare atunci când avea nevoie, iar el o ducea mai departe. Că de furtuni n-avea lipsă. Era reazem, era fereastră. Îi vorbea ca unui frate mai mare. Ca unui tată pe care îl pierduse încă din copilărie, atât de cumplit. N-a înţeles niciodată unde-i tot spunea mama că s-a dus. Unde? Cât de departe s-a putut duce şi de ce nu mai vine? Şi de ce rochiţa ei aia, pătată cu sânge, n-a mai văzut-o niciodată? Ha? Spune-mi! Spuneee-mi! Reazem.

Cântând se desprindea de lumea din jur şi evada într-un loc unde o aşteptau câteva gazde desăvârşite, care o primeau cu reverenţă şi pe care, uneori, parcă le vedea aievea în cele mai neaşteptate momente. Devenea o sofisticată doamnă barocă atunci când se întâlnea cu Bach, era oaspetele vesel al lui Vivaldi ori Corelli care şi-o disputau asiduu. Brahms o întrista de cele mai multe ori şi aproape plângea în braţele lui Palestrina, dar se despovăra în adierea aerului grav al preferatului ei contemporan, surprinzător de clasic, Barber.

La magazin exersa cel mai bine. Acolo nu deranja pe nimeni, niciodată. Încuia uşa lăsând clienţii să privească nedumeriţi orarul şi să se strâmbe privind, cu mâna streaşină la ochi, prin vitrină. Să se holbeze! Oricum nu le pasă, nimănui nu-i pasă de nimeni. Cam acestea erau gândurile ei când tânărul străin cu ochi de ceaţă intra în magazin. Iar ea s-a făcut că nu-l observă. ”Ăsta ce mai vrea? Tichete de parcare?” Dar primul lui cuvânt a înmuiat-o pe loc: ”Eu credeam că e primăvară”. Cu accentul pe a. Întotdeauna când spunea “primăvară” punea accentul pe a. Aşa i-a spus. Nu tu ”bună ziua”, nu tu ”ştiţi, aş dori să vă întreb”. Iar cât timp au discutat despre şnururi şi i-a arătat tot felul de materiale, şi-a cântat ”Primăvara” în cap. Când a plecat, ţine foarte bine minte asta, străinul i-a spus, întorcându-se încurcat din uşă: ”Aveţi cele mai frumoase mâini pe care le-am văzut vreodată”. S-a simţit atât de bine în ziua aceea, iar el nu cumpărase încă nimic. ”Are să mai vină.” Şi el a venit. Şi acum era într-adevăr primăvară. Ajunsese să-şi expedieze rapid clienţii din magazin, pentru ca el să aibă curaj să intre. Apoi observă că era mai degajat când nu erau tocmai singuri. Atunci a schimbat tactica şi şi-a ţinut clienţii în magazin. Devenise mai amabilă şi prietenoasă fără să-i fie prea greu şi, mai mult, observase că îi este chiar mai bine aşa. Ciudatul ei vizitator cumpărase şi croise şi corectase o groază de draperii, de parcă ar fi avut vreo vilă cu treişpe camere. Dar ea înflorea pe zi ce trece. Simţea asta în toate fibrele trupului ei. Devenise mai atentă, şi descoperi oglinda din camera din spate a magazinului. El avea întotdeauna câte o carte prin buzunar şi la început a crezut că vrea să pară deştept. Dar el nu ţinea deloc la asta şi nu prea mare i-a mai fost mirarea când într-o zi, pe la a treia draperie, i-a dat o carte de-a lui. Poezii. Şi atunci a înţeles ochii lui de ceaţă, şi privirea pierdută, şi neatenţia continuă la ce se întâmpla în jur. Şi de ce, când vorbea cu el, uneori avea impresia că el face eforturi evidente pentru a fi atent la discuţie. ”Mi-aţi influenţat foarte mult un personaj şi acum m-aş bucura să-l şi citiţi” i-a spus şi de atunci lumea ei a fost cu totul alta.

Filip Conta scria, deci, poezie. Filip devenise nelipsit de la concertele ei. Rare, dar el afla întotdeauna. Vreo opt luni pe an purta un fular lung înfăşurat la gât sau atârnând şi ştia că nu-şi prea calcă cămăşile. Avea cravate preferate pe care le asorta întotdeauna perfect. Mânca pe apucate, cam de trei ori în două zile. Trăia prin personajele lui, dar prea mult le lăsa să-l domine. Asta i se păru drăguţ la început, dar observă curând că era o întunecată obsesie care îl împiedica să vadă împrejur. Dar se mulţumi cu jocul de-a personajele fictive, aceasta fiind şi modalitatea cea mai uşoară de a comunica cu autorul lor. Lumea se lărgise şi pentru ea, şi Olivia privea în sfârşit şi dincolo de Vio, violoncelul ei cel gras.

Dar atitudinea complet inadaptată a lui Filip o paraliza pe Olivia întotdeauna. ”Lumea lui ireală mă ucide puţin câte puţin. El nu vede asta, Dumnezeule?” Şi atunci a apelat la Vio. Era tot la magazin şi-l zărise pe Filip venind, şi nu mai voia o altă zi mută şi s-a dus în spate şi a cântat, astfel încât Filip să o audă când va intra. A cântat cu toată fiinţa ei îndoită, simţind universul concentrându-se într-un singur punct din mijlocul pieptului ei. ”O să-i cânt piesa mea cu egrete”. Ştia că-i plac egretele. ”Violoncelul o să-i spună tot ce nu pot eu să îi spun.” Filip intrase, ea nu-l vedea, dar îl simţea ca pe o stâncă înrădăcinată acolo. Stătuse neclintit până la ultimul acord, iar când ea ridică privirea îi zări, prost ascunsă, acea ceaţă udă din ochi.

Pe atunci îi citea deja de mult timp poezia şi îl vedea pe el întreg scris acolo. O rugase pe vechea ei prietenă Amy Garden să încerce să-i traducă o carte, pentru ca el să poată intra în cursa pentru Barlow. Şi acum, acum chiar reuşise! Dar simţea că începe să-i urască poezia pentru că ea îi era mai aproape decât persoana lui mereu îndepărtată, indecisă, parcă tot mai ireală şi evanescentă. Iar iubirea ei creştea ca o uriaşă plasă de fluturi care se întindea tot mai mult pentru a încerca să cuprindă o fiinţă de fum. Se trezea pentru el în fiecare zi, şi vindea mai departe draperii, şi cânta. Şi îl aştepta să vină, şi-l implora în gând să spună odată ceva şi despre ei doi. Îi strecura în palmă câte o bomboană de ciocolată în staniol, şi îi vedea cum îi coboară gestul de mulţumire din ochi înspre buze. Îi simţea însă, cu durere, şi ezitarea continuă şi îi venea să urle şi să-l izbească cu pumnii în piept. Cu pumnii ei mici ca nişte aripi.

Filip intră, iar ei îi venea să-i strige în faţă că ea e acolo pentru el. Dar nu-i spuse decât atât:

– Filip, am mâine concertul de absolvire.

– Ştiu, am să fiu acolo.

– O să cânt şi preludiul ”Suitei 1” de Bach.

– Cu cele 15 secunde. O să cânţi cele 15 secunde magnifice din finalul preludiului, numai pentru mine?

Olivia îşi stăpâni necrezut un val năucitor de lacrimi. Viaţa ei întreagă era numai pentru el.

– Da, ultimele 15 secunde din final, vor fi numai pentru tine.

Însă ştia acum foarte bine ce avea de făcut. Nu-i va spune nimic. Îşi va lua în secret şi ea bilet pentru Praga, se va ascunde, alt hotel, alt avion, dar va merge să-l vadă pe Filip primind premiul pe scena aceea care va exista doar pentru o seară.

VI.

Olivia privi lung după Filip ieşind. Dacă Filip ar dispărea? Dacă, brusc, el n-ar mai veni niciodată? Nu se putea gândi la aşa ceva, dar nu putea nici să-şi alunge acest gând care o înlănţui ca o iederă, fără scăpare. Ca o iederă înfigându-şi rădăcinile în carnea ei ca într-un zid. Dacă el, pur şi simplu, nu ar mai fi? Încremeni. Ea trăia ca să-l ştie venind mereu. Să-l ştie acolo, oricât de departe, dar să fie undeva. Să-l ştie scriind, apoi să-l citească, să-i deşire lumile lui spiralate, mereu întoarse pe dos, ori de-a dreptul imposibile. Să-i ţină inima caldă în palmele ei reci. Iar ea trăia vieţi doar visate, desprinse din literele lui mărunte şi corecturile indescifrabile dintre rânduri. Îi păstra toate foile de pe care el îi citea, uneori prefăcându-se că le-a rătăcit, sau uitând de ele pe sub brocarturi. L-ar fi ascultat oricât, se cufunda în lumile lui ireale şi ieşea de acolo ca un abur subţire înălţat spre alte înţelesuri, mai curată şi mai limpede de fiecare dată.

Filip nu mai trimitea de mult din poeziile lui revistelor literare, de când acestea încetară să-l mai publice. El înţelegea asta cu o blândeţe greu de imaginat că ar putea să existe şi aşa ceva în străfundurile lui. Nu mai trimitea, căci el scria altfel, nu ca poeţii vremii lui, nici măcar ca cei de odinioară, şi doar ei i-a spus odată, aproape neauzit, de parcă ar fi fost o taină interzisă, iar ea se simţise atunci nespus de fericită că îi câştigase încrederea de a i se destăinui. Îi spusese că aşa se va scrie abia peste vreo 70 de ani, peste două generaţii probabil, căci în ciuda unui pesimism pe care i-l ghiceai mai mereu, îi spusese atunci că are mare încredere în capacitatea omenirii de a se întoarce odată şi odată spre propria ei fiinţă, spre înţeles şi semnificaţie, să-şi redescopere cu sensibilitatea-i originară, de care se înstrăinase, adevăratul sens, raţiune de a fi şi destin. Dar ea ştia! Ştia toate acestea cu mult înainte ca el să i le fi spus. Vedea că e sincer, căci îi citea direct în suflet, îi simţea vibraţia fiinţei lui interioare, care se ancora aproape cu disperare de acest crez, dându-şi lui însuşi curajul şi puterea de a mai scrie totuşi, un crez care nu prindea sens decât în cuvintele şi în privirea lui de ceaţă. Ea îşi aşezase atunci viaţa ei întreagă în mâinile lui, să facă din ea ce va vrea, să-i înhame destinul alături de bidiviii unui timp care va fi, sau poate că nu.

Îşi zornăi brăţara, să-i audă cristalele, să o scoată dintr-o stare fără ieşire. Întreaga viaţă într-o singură clipă, aşa o simţea concentrându-se în fragilul punct de balans căruia nu-i putea găsi niciun înţeles. În afara lui Filip, nimic nu avea înţeles. Dacă el nu ar mai fi, clipa imediat următoare ar fi fost şi clipa extincţiei ei absolute. Se va evapora instantaneu asemeni unei picături de ploaie, în cădere, cu mult înainte de a atinge suprafaţa lichefiată de căldură a deşertului. Va pleca şi ea la Praga, dar fără să-i spună lui nimic. O să-şi pregătească o rochie specială, chiar dacă el n-o va vedea. Va găsi însă un loc din care să-l vadă acolo, unde el şi-a dorit atât de mult. Era fericită că a contribuit şi ea la visul lui. Iar fericirea asta de o clipă o inundă la fel de brusc şi de cotropitor ca şi gândul sumbru de cu o clipă înainte.

Dar el va merge acolo cu Francesca! Va avea ea atunci, puterea să-i vadă împreună? Francesca ştia să atragă priviri şi totodată să dea de înţeles că urăşte lucrul acesta, dar fără a înceta nicio clipă să fie la fel de atrăgătoare. Francesca îl va călca din nou în picioare, îi va terfeli din nou sufletul, fără să-i pese, cu plăcerea ei perversă, deşi poate neconştientizată, de a-şi chinui admiratorii. O ura pentru asta. Îl ura pe Filip pentru slăbiciunea lui nevolnică în faţa ei, şi se ura pe ea însăşi pentru că se lăsa prinsă în mrejele dintre cei doi. Ar fi vrut să fie mai puternică. Dar va fi acolo. Negreşit. Oferindu-şi propria porţie de otravă. Semăna atât de mult cu Filip, încât ştia că este într-adevăr imposibil ca ei doi să fie vreodată împreună. Cu certitudine n-ar supravieţui. ”N-am să supravieţuiesc morţii lui. Va trebui să fiu eu cea dintâi care va muri”.

Filip ieşi încet din magazin, cu paşi rari, aproape măsuraţi. Se retrase de parcă n-ar fi vrut s-o tulbure, căci o simţise din nou alunecând departe. Îi plăcea să o privească aşa, dar ar fi ajuns din nou la o tăcere apăsătoare căreia nu i-ar fi putut găsi vreo explicaţie, şi atunci se intimida. Nu ştia să iasă din mlaştini. A preferat să se retragă păstrându-şi în minte privirea ei desprinsă parcă de toate lucrurile dimprejur. Ochii aceia care străbăteau distanţe galactice, în timp ce degetele îi încremeneau apăsând corzi ale unui instrument ciudat şi invizibil. Îi era totuşi bine în preajma ei. Dacă Francesca întotdeauna îl fugărea, îl grăbea sau râdea de viziunile lui stranii, Olivia, în schimb era un port în care putea să adaste oricând, pe orice fel de furtună. Un ogar hăituind până la epuizare o himeră imposibilă, găsea în preajma ei adăpost şi odihnă. O oază plină de confort şi de mângâiere. Nu voia mai mult, nu voia să-i ceară mai mult de atât. Nu ştia de ce, poate din grija cu care aşezi o balerină fină de porţelan pe un raft ferit, unde vrei să o găseşti de fiecare dată.

Francesca nu-i oferea nimic, alimentându-i mereu nemulţumirea, frustrările, neîmplinirile, care, însă, îl făceau să scrie cu adevărat. Dar erau momente când ar fi fost gata să dea totul, toată poezia şi toate intensele sale trăiri interioare, pentru o cât de puţină linişte şi împăcare. Să se odihnească în sfârşit. O poetă citită de curând, desluşise pentru el marea taină: că trăim pentru şansa posibilităţii unui transfer de certitudine. Asta era cheia! Într-o lume mereu schimbătoare, să poţi fi, în sfârşit, sigur de ceva. Incertitudinile tale să se spulbere. Un transfer de certitudine care să pună capăt tuturor neliniştilor. Asta da! Şi de acolo mai departe, oare mai exista ceva? Oare alte incertitudini? Nu ştia. El, ce şanse mai avea? Singura lui certitudine era poezia şi nimic altceva. Şi privirea aceea, de dincolo de lucruri, a Oliviei. Îl îngheţa acea privire, şi înţelegea că odată şi odată ea nu se va mai întoarce de acolo. Acel tărâm rămânea pentru el străin şi inaccesibil. Îl fascina, dar îi era de neînţeles. Dar ştia că, avea şi el intuiţii, mai devreme sau mai târziu, ea nu se va mai întoarce, indiferent de ce ar fi însemnat lucrul acesta. Acum, mai înşelase cu o zi o aşteptare fără obiect, mai prelungise puţin agonia, dar era din nou împăcat că o văzuse. Era doar un simplu surogat al unei fericiri promise, dar, oricum, mai mult decât nimic. Va scrie.

Trăim, oare, pentru ziua de mâine? Ne întindem în neştire spre ceva ce va fi să fie? Spre ceea ce ne dorim? Propriul nostru destin trece prin ziua de azi, prin alegerea pe care o facem acum. Exact în această secundă. ”Viaţa mea atârnă de o singură clipă.” În asemenea momente Francesca îi ieşea din minte, iar chipul Oliviei răsărea ca un tărâm uscat pentru un marinar epuizat de efort, luptând în valuri. ”Mări cu delfini”.

Închise cu grijă uşa în urma lui şi păşi în stradă. Aproape dădu peste o tânără care-l interpelă zglobie:

– Domnule Conta! Sunteţi bine dispus astăzi. Bună ziua. Era o fostă studentă, şi-o amintea vag, fără însă a-şi aminti şi numele. De fapt, renunţase de mult la învăţământ şi oricum, nu prea ţinea minte numele.

– Sunt bine dispus? De ce?

– Păi, răspunse ea acum vizibil încurcată, ieşind, cântaţi ceva.

– Cântam?

Francesca împacheta febril. Simţea din nou că trăieşte. Va pleca! ”La Praga, cu Fil. Atât. Pentru o zi.” Simţea aer proaspăt, din nou, inundându-i pieptul. ”Nu de tot. Nu, nu de tot”. Dar nu putea nega că ceea ce simţea era libertatea absolută, pe care nu o mai simţise de mult. De când… Asta e: va pleca. Cezar era uşor de înduplecat şi nu avusese nevoie de prea multă putere de convingere. Înţelesese imediat. Cezar mă înţelege întotdeauna. ”Mă lasă să fiu liberă”. Dar de ce nu se şi simţea, atunci, cu adevărat liberă, cu el? De ce doar acum, când pleacă cu Fil? Avea de împachetat. De ce doar cu Fil? Tot nu-i ieşea din minte. Cu Fil care e atât de uşor iritabil, care se enervează din te miri ce, care mi-ar interzice o sumedenie de lucruri. ”Numai cu el mă simt liberă cu adevărat. Cezar îmi permite orice, orice. Dar mă înlănţuieşte. Uf!, sunt imposibilă. Ştiu, Fil mi-a spus asta de o mie de ori.” Pantofii. ”De ce?” Pantofii trebuiau asortaţi. ”A, da. Ce rochie îmi iau? Care va fi rochia de bal?” Apoi va vedea care pantofi ar fi mai nimeriţi. ”De ce doar cu Fil? De ce tocmai cu imposibilul de Fil?” Se întoarse şi deschise dulapul din nou. ”Îmi vor trebui două valize. Nu! Fil mi-a spus clar: o singură valiză, e doar pentru o zi”. ”Fil îmi interzice o groază de lucruri! Dar cu el am terminat. Mergem la Praga şi gata! Şi oricum am terminat cu el o dată pentru totdeauna. Cu Cezar puteam să plec cu trei valize şi aş fi avut de unde să aleg. De unde să ştiu eu de acum, cum va fi acolo? Cum să aleg de aici, o rochie de seară pentru scena lui nenorocită de pe râu? Cum să aleg?”

Cu tot tumultul de gânduri, Francesca prindea aripi. Pleacă! Iese în lume! ”A ştiut Fil cum să mă atragă. Ştie. El ştie să dea ceea ce nimeni nu-ţi poate da.” Ciorapii negri. Fil prefera cu jartiere. „Mi le pipăia prin rochie, ca să vadă.” Nu-i venea să creadă că mâine va fi la Praga. Auzise, ştia cum e Praga deşi nu o văzuse niciodată. Şi mulţimea. Va fi acolo însuşi Lordul Barlow, care va oferi cu reverenţiozitate nepreţuitul său trofeu. ”Merită! Bravo lui! Fil ştie ce vrea!” O pereche de jeanşi pentru avion şi un tricou. Simplu. Nu! Se înşela, ”Fil nu ştie niciodată ce vrea, dar îi iese întotdeauna”.  Tenişi. Tenişii galbeni, da. ”Cum îi iese, nu ştiu.” Ochelarii de soare neapărat. O cămaşă de noapte. Care? ”Iar trebuie să aleg una singură?” Foen, fier de călcat. ”Nu! Fil a zis că avem la hotel totul. Fil ăsta se gândeşte întotdeauna la toate. N-ai zice.” Brăţara! O, da, brăţara! ”Asta va fi surpriza, el n-o ştie.” Dar se aşeză pe marginea patului, în pragul unui tremur de necontrolat. Îşi strânse picioarele sub ea, se înveli cu un colţ al cuverturii moi de catifea şi se ghemui încet ca sub o imensă apăsare.

Imagini vechi, de ani şi ani de zile, pe care le credea uitate, pe care abia şi le mai amintea ca fiind ale ei, o copleşiră cu o forţă de nebănuit, un film tăiat în secvenţe atât de clare, de parcă ar fi fost ieri. Un iureş de amintiri şi senzaţii, de trăiri la marginea închipuirii, dar care odată fuseseră realitate. Le avusese pe toate. Gândul ei era o săgeată vibrând, străbătând spaţii pierdute în memorie, descriind un arc larg peste un timp risipit. Oameni, locuri, întâmplări, bucurii de nemăsurat şi furii incontrolabile. Viaţa! Şi deasupra tuturor: da, era Fil! Îi veni în minte dimineaţa aceea. Singura dimineaţă adevărată de pe pământ. Momentul acela! Se trezise cu soarele în ochi, iar Fil o pândise, şi, ţine bine minte ce i-a spus el atunci, că asta înseamnă pentru el fericirea: să-i vadă ei fericirea din ochi. Atât a durat, o clipă. O clipă pentru care merită să trăieşti, iar dacă ai trăit-o, pentru că nu se va mai întoarce niciodată, măcar ca să-i porţi amintirea. Acum, nu mai exista nici măcar camera aceea. Se linişti cu greu, ca o pasăre ce se zbate cu o aripă frântă, în cele din urmă abandonând să mai lupte. Apoi se ridică încet în picioare, lăsându-şi lacrimile în catifea. Credea că dimineaţa aceea murise. Se îndreptă în faţa oglinzii ovale şi reci: mai avea de împachetat.

VII.

Filip încerca să recunoască Praga de pe hubloul avionului, peste umărul Francescăi, dar nu recunoştea nimic. De deasupra, era de nerecunoscut. Doar Vltava o vedea, tăind oraşul în două, dar era complet dezorientat. Câteva turnuri ici colo. Podurile. Umărul Francescăi, la 10 centimetri de obrazul lui, mirosea a frezii. Un miros necunoscut şi străin. Dar ea era veselă, părea că savurează fiecare moment al drumului. La decolare se adâncise tăcută în scaun. Momentul acela al desprinderii avionului de pământ îi dădea întotdeauna fiori. ”Fil, mergem la Praga, nu am văzut-o niciodată. Să-mi arăţi pe unde te plimbai. Unde ai scris. Şi care e tramvaiul cu umbrelă. Să-mi arăţi tot, înţelegi?” Dar nu-i va arăta, există lucruri care trebuie să rămână doar pentru tine însuţi. Există locuri care nu pot fi împărţite cu nimeni, pentru că nu ar fi înţelese, iar toată vraja lor s-ar spulbera inutil. Pentru ce venise, până la urmă, Francesca la Praga? Pentru el? Pentru ea însăşi? Ca să-şi definească relaţia ei cu Cezar? Din capriciu? Mai exista ceva între ei, ori voia neapărat să-i dovedească din nou lui Filip puterea devastatoare pe care o avea asupra lui? Atunci, de ce o chemase? Nu ştia nici măcar dacă în străfundul sufletului lui mai spera măcar la o fărâmă din ceea ce fusese Francesca odată pentru el. Nu ştia. Încerca să-şi alunge orice gând din minte şi încercă să zărească de-a lungul Vltavei urmele vreunui şantier în locul unde se va ridica, efemer, scena. Inutil. Ştia prea bine, scena se va ansambla doar începând de a doua zi de dimineaţă, pentru ca apoi, în mai puţin de 24 de ore, să fie dezasamblată şi să dispară. Definitiv. Să dispară asemeni oricărei urme de atracţie, atunci când simţi că iubirea s-a destrămat pentru totdeauna. Că ai pierdut totul, fără putinţă de a mai recupera ceva, rămânând în urmă, chinuitor, doar amintirea. Rămâne doar un fel de afecţiune pe care nu vei putea niciodată să o defineşti. O fantomă bântuind la nesfârşit, chinuitor, un lanţ de incertitudini. Şi atunci vrei să uiţi. Vrei binecuvântarea ultimă a uitării, dar nu vine. Să vrei să uiţi totul şi să nu poţi uita absolut nimic! Să se şteargă doar amintirile neplăcute, iar fericirea pierdută definitiv să ţi se înfigă mai departe în creieri adânc, tot mai adânc. Ca o rană care stă acolo ca să-ţi amintească mereu ceea ce ai pierdut. Umărul ei mirosea a frezii străine.

O prinse de mână şi o strânse uşor. Ea îşi arcui capul pe spate, privi o clipă plafonul avionului şi prinzându-şi buza de jos cu dinţii, îşi retrase mâna încet. ”Ce faci?” Mâna ei se retrase ca un şarpe în văgăuni. Filip îşi mută ochii de pe hublou în părul ei, dar faţa Francescăi rămase întoarsă spre geam privind în gol. El îşi lăsă privirea în jos, pe fruntea ei ascunsă sub şuviţele negre de păr, pe linia uşor curbată de la rădăcina nasului, peste buzele aproape lipite, nerujate, de-a lungul liniei maxilarului, oprindu-se pe gât. Şi atunci, brusc, înţelese: Făcuse o mare greşeală.

Şi-au aşteptat bagajele, s-au urcat în taxi, iar când ajunseră la hotel începea să se însereze. Aveau rezervat un apartament. Au urcat, iar Filip vârî cheia în broască. Abia atunci Francesca se întoarse spre el şi-l privi:

– Ştii, Fil? Vreau ca în seara asta să nu se întâmple nimic.

Uşa se deschise cu un declic metalic, iar din penumbră li se înfăţişă un mic dar splendid şi perfect apartament. Era abia începutul unei seri, dar era cu siguranţă sfârşitul unui episod prelungit lung şi chinuitor.

Poate că fusese noaptea în care se prăbuşise un vis, sau doar se născuse o nouă prietenie bizară, Filip nu ştia precis. Nu se întâmplase nimic, doar că nu putuse să doarmă lângă Francesca, să o ştie la o palmă distanţă, şi se mutase pe canapea, era obişnuit cu somn puţin, dar după o zi de colindat se simţea obosit. Se plimbaseră toată ziua prin Praga, colindându-i pieţele şi terasele, dar putuse foarte bine să desluşească în spatele atitudinii de turist nepăsător o tensiune care, totuşi, nu se putea stinge. Acum aştepta la bar, pentru ca mai apoi să plece spre festivitatea de pe râu. Un Jack Daniels dublu, la temperatura camerei, se odihnea într-un pahar rotund sub degetele sale.

Urcă şi se opri în faţa uşii. Abia atinse, mai mult zgârie lemnul cu unghia pentru un semn de dincolo. Francesca ieşi într-o rochie argintie lungă până în pământ, prinsă de umeri în două bretele subţiri. Părul ei negru, lăsat pe spatele dezvelit, intra într-un contrast izbitor cu culoarea rochiei, şi-i accentua discret ochii. O mănuşă pe mâna dreaptă, lungă până la cot, perfect croită, îi îmbrăca braţul subţire care parcă plutea pe lângă ea. Pe întreg braţul stâng se încolăcea o brăţară nemaivăzută, un şarpe de argint al cărui cap se odihnea aproape de umăr, iar ochiul era din acelaşi ametist cu singura piatră a colierului de la gât. Ştiuse. Francesca ştiuse ce voia Filip. O parteneră de vis, o rochie strălucitoare, dar o strălucitoare minciună, o impecabila ironie, căci ea nu era a lui, chiar dacă va fi alături de el pe acea scenă. Ca să-l bucure şi să-l încânte prin simpla ei prezenţă. Să fie admiraţi unul pentru celălalt, dar doar ei doi să ştie că, de fapt, între ei nu e nimic. Ironia perfectă aruncată lumii din jurul lui. Pentru a primi premiul lui pentru poezie Filip trebuia să aibă la braţ însăşi poezia. Reuşise. Francesca vedea asta în ochii lui de ceaţă, care altora nu le-ar fi spus nimic. Doar ea putea să vadă ce sălăşluieşte acolo. Îi aştepta o maşină, iar într-un sfert de ceas vor fi pe scenă.

Olivia vizitase Praga de dimineaţă cu ochii în patru. Erau puţine şanse să se întâlnească pe străzi cu Filip, dar era mai bine să fie precaută. Destinul nu avea voie de această dată să-i aducă împreună. Fusese o adevărată aventură să intre într-o cafenea. Filip nu trebuia să fie acolo. Poţi numi ghinion să întâlneşti întâmplător pe cel iubit într-o cafenea? Vizitase locul unde se asambla scena. Îşi găsise locul ideal, pe marginea apei, ceva mai departe, se vedea perfect şi era la o distanţă destul de mare cât să nu desluşeşti trăsăturile unui chip. Nu va fi recunoscută. Va rămâne ascunsă până la capăt, dar va fi acolo. Era o bucurie pentru ea, se simţea un contrapunct ce construia o întreagă altă linie melodică într-o piesă barocă. Dragul ei Bach! Totuşi, nu putea să-şi alunge din suflet o tristeţe, care se prelungea ca un acord de violoncel, încă reverberând în străfunduri, între dantelării de lemn răsunător, mult timp după ce ai ridicat arcuşul de pe strune. Nu era ea cea aleasă. Era o apăsare pe care trebuia să o suporte. Trebuia să susţină contrapartitura cu adagio-ul perfect. Filip a preferat-o pe Francesca lângă el. Dar asta nu însemna decât că prestaţia ei va trebui să fie desăvârşită. Va reuşi să ducă acest concert până la capăt? La sfârşit doar, va şti. Aplauzele oricum, nu vor fi pentru ea, vioara întâi este cea care le primeşte, dar fără violoncel, fără un oboi, fără o harfă ascunsă, nu există concert, iar vioara întâi e nimic. ”Francesca este aici, până la urmă, pentru că am vorbit eu cu Amy. Şi am vorbit cu Amy pentru că există poezia lui Filip, partitura perfectă.” Partitura pentru care ea cântase până atunci discret şi perfect.

O maşină îi aştepta pe Filip şi pe Francesca la ieşirea din hotel. Filip nu putea spune nimic şi o privea pe Francesca doar cu coada ochiului. Ea se simţea privită şi admirată, dar nu lăsa să se vadă asta. Se aşezară pe bancheta din spate la fel de tăcuţi, ca două păsări pe o sârmă. Abia într-un târziu Francesca fu cea care rupse tăcerea.

– Fil, eşti subţire ca o aţă. Unde-ţi sunt gândurile?

– Francesca, ajungem! Voi primi Barlow şi tu eşti aici. Tu şi râul. Apa asta despre care am scris atât. Nu poate exista nimic mai frumos. Nimic! E o clipă ce nu se va mai repeta niciodată.

– Fil, exagerezi iarăşi. Noroc că te cunosc şi nu te cred, spuse ea zâmbind. Dar ştia foarte bine că după felul în care Filip vedea lucrurile, centrul şi esenţa universului întreg erau pentru el atunci şi acolo.

VIII.

În oglinda retrovizoare taximetristul nu se putea opri să nu o privească fugar pe misterioasa şi frumoasa turistă, ce comandase o cursă spre scena de pe râu. Dar nu voia să fie lăsată la intrare, voia să coboare mai departe de locul amenajat, pe malul opus, unde, ştia el, există un debarcader pentru vaporaşele ce făceau curse regulate în timpul zilei. Ciudat, se gândi el. După rochia verde de seară, după pantofii cu tocul înalt, după şalul de pe umerii goi, ai fi spus că nu putea fi decât una dintre marile vedete ale serii. Auzise de rarul premiu pentru poezie, care anul acesta se decerna tocmai în oraşul lui. Dar motivul pentru care misterioasa tânără voia să coboare pe malul opus, nu şi-l putea explica nicidecum. Dar el nu era decât un şofer de taxi şi o va duce acolo unde ea i-a cerut, cu glasul stins şi îndepărtat. El nu prea citea poezie, dar se gândi că dacă poezia ar fi prins vreodată trup, ar fi avut probabil perfecţiunea asortării părului ei blond cu culoarea elegantei rochii de seară. Ar fi avut armonia fiinţei ei întregi. Parcă luminile străzii se reflectau în rochia ei, aruncând reflexe stranii în interiorul maşinii. Puse observaţia pe seama oboselii, şi a fascinaţiei cu care nu-şi putea lua ochii din oglindă. Chipul ei întors privea parcă în gol, nicio vitrină nu o făcea să tresară, dar buzele parcă ar fi vrut să spună ceva. Legănatul maşinii în viraje parcă declanşa în acel trup un dans de arcuri întinse, se lăsa în voia capriciilor inerţiei şi doar o mişcare imperceptibilă te făcea să înţelegi că acel chip de manechin avea şi viaţă.

Străina coborî şi îi plăti cu gesturi moi, numărând cu degete lungi câteva hârtii colorate. Bărbatul se miră că nici aici nu o aştepta nimeni, dar nu era treaba lui. Apoi tânăra o luă spre debarcader, iar în tăcerea serii, stătu să asculte sunetul de sticlă al tocurilor ei pe piatră. Rămase fermecat, de parcă trecuse prin faţa ochilor lui o transparentă fantomă. O teamă îl cuprinse brusc. Se gândi pentru o clipă va avea să audă un pleoscăit în apă. Rămase, atunci, în aşteptare, dar după mult timp după ce nu se mai auzi nimic, plecă.

Olivia îl recunoscu de departe pe Filip la braţ cu Francesca. Îi privi fără nici un murmur, fără un gest. Auzi telefonul sunând în poşeta subţire, asortată. Era Amy. Amy Garden, vechea ei prietenă.

– Eşti aici, aşa-i? Nu puteai să ratezi aşa ceva, spunea Amy, vizibil deranjată de forfota dimprejur.

– Da, sunt pe mal. Atât putu să spună, aproape stins. Din străfundurile ei simţi cum încep să urce spre suprafaţă acordurile adagioului de coarde al lui Barber. Auzea viorile distinct şi precis, care se pregăteau să atace acea notă înaltă, paroxistică, a blândului ei new-yorkez. Se apropie tot mai mult de apa ce se întindea neagră exact la picioarele ei, iar tocurile începeau să devină nesigure pe pietrele pontonului ce se termina abrupt. Filip era o siluetă departe, iar privirea ei voia să se agaţe de acel fir care îi părea, însă, imposibil de ajuns. ”Aş veni pe apă la tine”.

Când Filip şi Francesca păşiră pe scenă, ropotul de aplauze se prelungi peste râu ca un fâlfâit de aripi. Acolo Filip dădu cu ochii de rochia neagră cu broderii roşii, înaltă pe gât, a traducătoarei Amy. De smokingul impecabil al lordului Barlow. De baloanele colorate fluturate de vânt. Peste tot mâini întinse. Aplauze. O văzu pe Amy vorbind la telefon şi-l enervă lucrul acesta. Ce şi cui are acum ceva de spus? Spectacolul începu cu recitări şi cuvântări care treceau, însă, pe lângă Filip fără să-l atingă în vreun fel. Nu simţea nimic. Absolut nimic. Era tot mai detaşat, până ce se desprinse deodată de toate lucrurile. Totul suna fals şi gol şi rămăsese în urmă. Francesca era alături, dar îi părea atât de departe de parcă o absorbea un vârtej. De acolo, din mijlocul râului, clădirile ascunse în noapte păreau a se îndepărta ca nişte ziduri retrase tăcut. În faţă, un podium şi premiul. Privi o clipă spre lordul Barlow şi văzu un bătrânel apatic la tot ce se întâmpla în jurul său. ”Cine mai e şi Barlow ăsta?” se întrebă. ”Şi mă rog, ce vrea el de la mine, şi ce face el aici? Ce-i spune lui poezia mea? Nimic! Ipocritul, vinde iluzii! Comerţul cu iluzii, cel mai rentabil comerţ. Să vinzi iluzii, şi nu oricui, ci poeţilor! Celor care mai cred cât de cât în ceva.” Îi venea să-l arunce în râu. Pe scenă era un circ veritabil. Reflectoare aruncate în ochi. Aplauze. ”Asta e poezia mea? Aplauze?” Se ridică în picioare şi parcă îşi auzi iar numele strigat la microfon. Un circ veritabil. Acum ar fi trebuit să facă tumbe? Francesca era agăţată încă de braţul lui şi se văzu nevoită să se ridice şi ea.

– Francesca, vreau să plec de aici. Circul ăsta nu e poezia mea.

– Fil, eşti sărbătoritul serii, de ce nu te bucuri? Lumea te admiră.

– Mă admiră? Aiurea! Ce pot înţelege ei din poezia mea? Ce ştiu ei despre viaţa mea, ha? Despre viaţa mea din fiecare secundă? Premiul ăsta nu mai înseamnă nimic pentru mine. Vreau să plec de aici. Parcă e o menajerie.

Filip o trăgea pe Francesca de braţ. Lumea aplauda. Îşi lărgi cravata care brusc îl sufoca şi căută din ochi ieşirea prin mulţimea de scaune. Feţe necunoscute îl priveau. Măşti. Zâmbete străine. Nu găsea ieşirea. ”Ce-ar fi să sar acum în râu şi să-i las cu gura căscată cu premiul lor nenorocit cu tot? Iluzia mă-sii de premiu! Asta a rămas din tot ce-am scris? Circul ăsta de maimuţăreli idioate?” Francesca începea să înţeleagă că Filip vorbea serios, căutând ieşirea. Începu să se sperie mai ales când se îndreptă, agăţată de el, spre marginea scenei.

– Eu mă car de aici! Nu-mi trebuie niciun premiu! Nu înseamnă nimic! Poezia mea nu stă într-o vază de tablă şi o mână de bani.

– Fil, nu poţi să faci asta.

– Plecăm, mă auzi? Plecăm!

Olivia văzu şi ea de pe mal că Filip nu mergea spre locul de pe scenă unde ar fi trebuit să-şi primească premiul. În plus, tocmai trecea un vaporaş care-şi arunca reflectorul spre maluri şi pentru o clipă raza de lumină căzu asupra ei, orbind-o. Dar se produse atunci un fenomen ciudat şi rochia ei reflectă pentru o clipă lumina, irizând în verde apa dimprejur. Printre luminile galbene ce se oglindeau în apele negre, Filip văzu acel fulger verde de lumină, zvâcnind ireal pentru o clipă. Atunci îi veniră brusc în minte cuvintele lui Arti despre premiul verde al pădurilor Noii Zeelande. ”Ăsta e premiul meu! Verdele Zeenlandei! El este!” Fusese îndeajuns această străfulgerare de gând, ca o revelaţie neaşteptată. Conexiunile! ”Zeenlanda, cu verdele ei magic, despre care am scris!” Neaşteptatul dar adevăratul lui premiu. Acesta era! Filip se opri şi privi prin toţi cei din jur. Dădu drumul braţului Francescăi, se întoarse în cel mai liniştit mod cu putinţă şi urcă pe podium. Lordul Barlow, neguţătorul de iluzii, la început nedumerit, îl întâmpină acum liniştit, Filip îi înregistră zâmbetul tâmp şi simţi rece în palme, premiul său de metal sclipitor. Dar ochii lui de ceaţă priveau departe, spre altă emisferă, de unde Zeenlanda cea închipuită îi trimisese un semn.

IX.

În seara în care se întorsese acasă, Filip îşi aruncă nepreţuitul trofeu într-o ladă din pod. Premiul fusese un eşec lamentabil. N-ar fi trebuit să-l primească. Se simţea vinovat ca după o faptă ruşinoasă. Voi să o sune pe Francesca, dar se răzgândi. Sentimentele faţă de ea deveneau tot mai nedefinite, mai confuze. Lucrurile se precipitau. Ce-i va povesti ea, acum, lui Cezar? Pe tot drumul de întoarcere sporovăiseră necontenit despre toate nimicurile şi parcă acum nu mai avea răbdare. Dacă înainte se ascunseseră în spatele tăcerii, la întoarcere s-au ascuns în spatele unor nesfârşite poveşti superficiale. Puse mâna pe telefon, dar iar se răzgândi. Trebuia s-o audă. În cele din urmă se hotărî, totuşi, s-o sune. Era târziu, dar ştia că ea va răspunde, n-are pe cine deranja, căci nu doarmea cu Cezar. Formă numărul telefonului ei mobil şi aşteptă.

Inima i se urcă în gât când îi răspunse chiar Cezar:

– Francesca doarme, aş dori să n-o trezeşti.

– Bine, am s-o sun mâine.

* * *

Dimineaţa se strecură în cameră printre perdelele pe care nu apucase încă să le potrivească. Nici nu mai ştia de când nu mai dormise în braţele lui Cezar, dar aceste ultime două nopţi îi lămuriră îndoieli ce-o bântuiau de mult timp. Îi prinsese bine plecarea la Praga, care, într-adevăr, o făcu să înţeleagă că Filip nu mai însemna nimic pentru ea. Iar Cezar se purta deja de mult timp atât de frumos şi de blând. Îi dărui acea primă noapte de după întoarcere ca pe un cadou promis de demult. Cea de-a doua veni de la sine şi părea acum că nu vor mai lua sfârşit, de parcă o nouă viaţă trebuia trăită de la capăt.

Cezar încă mai dormea, iar ea îl privi lung şi se strecură încet din pat surprinzându-şi din nou silueta în oglinda ovală. Coborî în bucătărie cu sentimentul unei proaspete dimineţi ce nu putea să anunţe decât o nouă viaţă, aşteptată şi nebănuită. Viitorul se deschidea ca un drum ce te îmbie să fie străbătut şi nimic nu părea a sta împotrivă. De când se întorseseră nici Filip nu mai sunase, trecuseră două zile şi probabil şi el înţelesese acelaşi lucru. Îşi pregăti o cafea în ceşcuţa ei preferată, cu lăcrămioare, la care ţinea atât de mult încât se certase cu Cezar atunci când el era să o spargă. ”Te părăsesc, de mi-o spargi!” îi strigase atunci. Până să fie gata cafeaua, îşi aduse ziarul de dimineaţă ce zăcea pe pardoseala bucătăriei, strecurat prin fanta uşii. Aşa cum îi plăcea ei să primească corespondenţa. Îl ridică şi era încă în picioare, inhalând aroma cafelei tari, despături ziarul la prima pagină pe care-şi aruncă ochii citind titlul scris cu litere groase:

”Proaspătul laureat al premiului mondial Barlow pentru poezie s-a sinucis ieri noapte cu o supradoză de insulină.”

Francesca încremeni. Toarta fină a ceşcuţei îi alunecă dintre degete. Ceaşca se răsuci încet în aer, cafeaua se vărsă în ciudate pete maro peste faţa albă de masă. Lovi apoi marginea mesei cu un sunet sec, căzu pe gresia bucătăriei şi se făcu ţăndări.

– Sfârşit –

Advertisements

One comment on “Rochia de bal (micro-roman)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s