Blocarea în zâmbet – “Măscăriciul” cu Horaţiu Mălăele

Inspirată din “Cântecul de lebădă” a lui A. P. Cehov, piesa “Măscăriciul” în regia maestrului Horaţiu Mălăele îşi transcende modelul. Văzute îndeobşte ca teme fundamentale ale actului creator, condiţia actorului, a artistului de pe scenă şi a relaţiei lui cu publicul sunt însă doar pretextele unei introspecţii tragi-comice înspre rolul artei în forma de expresie a lumii, înspre locul geniului în mijlocul imperfecţiunii ei şi, mai ales, înspre pelicula inefabilă a divinităţii guvernatoare asupra “accidentelor” umane.

Asistând eşti tentat să participi. Depinzând de starea de spirit cu care intri în preajma a doi mari actori, Horaţiu Mălăele şi Niculae Urs, propria ta dispoziţie se modelează inexorabil precum mişcarea sateliţilor în preajma unor linii gravitaţionale de forţă. Vasili Svietlovidoff este un actor de 68 de ani, la apusul carierei, iar Nikita Ivanitch este la rându-i un bătrân sufleur de scenă. Jocul de balans dintre comic şi tragic devine captivant în momentul în care realizezi că performanţa artistică a celor doi protagonişti ţi s-a strecurat fără voia ta în cele mai adânci şi ascunse cotloane. Nu ştii de ce, poate că este mai curând vorba de o taină ale cărei chei le deţin doar marii actori prin genuina lor expunere – primejdios de sinceră – a propriei lor fiinţe. Adică reuşesc să se comunice, au ce să comunice unor… străini. În ziua de azi, să te dezveleşti cu sinceritate poate fi fatal. Ei o fac, doar sunt actori! Ce? Nişte comedianţi!

Şi nici măcar nu mai este vorba despre condiţia actorului. Regizorul, Horaţiu Mălăele, te supune unui ludic excurs despre fiinţă şi finalitatea ei. Dacă te desprinzi de “Cântecul de lebădă” al lui Cehov şi de celelalte schiţe ale marelui povestitor, din care vin unele replici (“Cântecul de sirenă”, “O noapte în cimitir”, “Păcatul” şi poate altele; iar când l-am văzut cu pistolul în mână aproape am crezut că va veni şi o replică din “Sinucigaşul”, deşi tot rus, era vorba de un altul, Nikolai Erdman) atunci e momentul aşadar, când realizezi mesajul, angoasele şi reflecţiile regizorului legate de timpurile pe care le trăim. Arta sa interpretativă este suprema modalitate de critică a artei interpretative de azi. Actorul nu are voie să fie doar cuvânt şi text, nu are voie să fie doar recitativ, doar cap şi raţiune, ci trebuie să fie, în faţa Fiinţei, şi suflet şi trup, şi inimă şi minte, adică total. Viziunea holistică asupra artei este de fapt mesajul “Măscăriciului” lui Mălăele. Ce sobru măscărici! Ce glumeţ filosof! El reinventează scena pentru cei care iau scena în râs, el redefineşte râsul pentru cei care sunt zdrobiţi de realitatea copleşitoare.

Te amuzi, zâmbeşti, apoi râzi de-a dreptul, însă pe înfundate. Nu poţi hăhăi la Mălăele, adică poţi, au fost câţiva, dar eşti ridicol, nu poţi hăhăi deoarece domnia sa îţi aşează greutatea asumării condiţiei umane în centrul fiinţei tale de spectator. Te blochează în zâmbet, în acel zâmbet al său de la finalul oricărei reprezentaţii pe care o “joacă” integru şi integral. E o performanţă umană la care nu multe “vedete” ale scenei noastre de toate zilele te pot induce.

Şi mai e un moment, aproape de final, care te interzice din zâmbet şi care te interzice din condiţia de creatură superficială, te atârnă de veşnicie şi-ţi strecoară cea mai neaşteptată lacrimă sub pleoapa ta obosită. În spate e fum, iar Mălăele priveşte o sală întreagă în ochi, nu ştiu cum poate privi în ochi atâta lume deodată, şi spune că “după sfârşitul lumii va veni un alt sfârşit. Şi apoi un alt sfârşit, şi un altul şi un altul. Iar la sfârşitul lumii toate bisericile se vor înălţa la cer. Cu clopote cu tot”. E punctul culminant, e geniul simplu şi curat al lui Mălăele. E viziune şi har. Nici nu mai contează ce se întâmplă după aceea, că Svietlovidoff iese din scenă cu… rămâne să vedeţi.

Advertisements