Cronica unui eșec așteptat

– marginalii la adresa așa-zisului documentar despre părintele Arsenie Boca –

Baricadat în spatele echipajelor de pază corporală, tot un zâmbet, regizorul Solomon s-a înfățișat ”curajos” la Sibiu cu noul său așa-zis documentar. Pregătit să dea piept cu vreo echipă de preoți care să-i conteste filmul, echipa de inconsistenți zurgălăi umani convocată a avut neplăcuta surpriză să dea piept cu un public complet neavizat, așezat comfortabil și doct în afara subiectului. Cvasi-absent, așteptatul public autentic ortodox nu s-a prezentat la apelul zgomotos promovat cu scadaluri artificiale de presă.

Ce s-a întâmplat acolo? Un lucru întru totul îmbucurător: Adevărații și autenticii credincioși ortodocși nu s-au dus la acest film. Ei, cei mult așteptați pentru a-i scandaliza, au lipsit cu desăvârșire. Credincioșii crescuți  și formați în preajma Tainelor Bisericii nu au fost impresionați de goarnele lumii, iar aceasta înseamnă că preoții Bisericii noastre își onorează cu excelență misiunea. Ei, credincioșii cei simpli și adevărați, cei autentici și sinceri, au bunul simț foarte dezvoltat, o măsură interioară a valorilor de neclintit, un bun simț care știe să se distanțeze de vanitatea și orgoliul culturnicilor umflați cu pompa ideologiilor de orice fel. Iar acest echilibru interior, sănătos și robust, de neînțeles pentru neavizați, s-a manifestat: n-a interesat pe nimeni gogoașa roz glazurată a dezbinătorilor de mucava.

Un… solomonist crezându-se solomonar, a încercat să invoce spirite lăturalnice, să provoace mulțimea. Sala de proiecție s-a dovedit însă a fi fost populată în cea mai mare parte doar de anti-credincioșii veniți probabil pentru a-și realimenta distanțata și aroganta poziție față de Biserica ortodoxă. Pentru a-și găsi, comod, un argument în plus. Intervenții sterile, paralele cu intenția așa-zisului documentar. Dacă au plecat sau nu satisfăcuți chiar nu este nici treaba, nici interesul nostru.

Un singur lucru ne-a atras atenția într-atât încât ne-a făcut să scriem aici: După cum însuși anonimul așa-zis regizor mărturisea la un moment dat: își pregătise trunchiatul film să fie lansat în anul eventualei canonizări a părintelui urmărit cu atâta obstinație. Era mândru că el se ținuse de cuvânt și era dezamăgit că Biserica nu. Deci căutase cu tot dinadinsul scandalul. Dar în toate există un sens. Din fericire, din grijă divină, prin puterea Bisericii, trup al lui Hristos Dumnezeu Întrupat, de a răbda batjocura lumii, perfidul plan nu s-a împlinit. Prin înțelepciunea credincioșilor blândei noastre Biserici, care nu s-au lăsat provocați, sminteala scandalului nu a venit. Iar mărturisirea LOR, a celor buni și frumoși, împovărați și autentici s-a urcat discret și tăcut, blândă și vibrândă, într-o seară de marți, la ceruri.

Un tânăr gânditor despre sensul filosofic al Învierii

Era sâmbătă și era dimineață și era toamna unei primăveri, iar eu aveam timp să iau micul dejun, prelungit, în compania, radiofonică, a unui tânăr gânditor care mă va ierta că nu-i spun filosof, cunoscând că termenul este ceva mai pretențios (aidoma celui de ”teolog” dealtfel).

Nu cu mult timp în urmă îmi exprimasem în spațiul virtual dezamăgirea de a nu putea găsi duhul ortodoxiei noastre în scrierile teologilor noștri laici autodeclarați ortodocși, iar aceste rânduri ajung să fie poate o compensare reparatorie. Cum Dumnezeu nu te lasă prea mult în ispită și își manifestă răspunsurile Lui la vreme potrivită, îmi scoate în cale un interviu al Radio România Cultural cu Luigi Bambulea, lector al Universității naționale de arte din București, despre sensul filosofic al sărbătorilor pascale. Invitatul emisiunii nu mai era de mult un nume nou, îi cunoșteam larga pregătire interdisciplinară, iar pentru sâmbăta aceea o dezbatere venită din spațiul incert dintre filosofie și teologie nu se putea anunța decât interesantă. Ei bine, a fost mai mult de atât, a fost o revelație.

Luigi Bambulea aduce un aer cu totul diferit față de îmbâcseala generației precedente pe care tocmai o deplânsesem. Aș fi fost gata să-l identific ca o figură izolată, dacă nu aș fi aflat că tocmai la ora la care scriu aceste rânduri (luni, 15 mai) Adrian Sorin Mihalache își susține teza de doctorat la facultatea de medicină, cu un subiect incitant: ”Neuroștiințele vieții spirituale”. Așadar găsindu-i un companion de idei și generație, putem trece mai departe.

În mod plăcut surprinzător am găsit la Luigi Bambulea ceea ce eu căutasem greșit în altă parte. În răstimpul a mai puțin de 50 de minute de interviu a respirat cu nonșalanță, deloc forțat, din sine, un suflu atât de puternic bizantin, încât mă cuprinsese încântarea pe care numai orele de curs ale marilor noștri profesori dogmatiști mai reușiseră să o facă. Discursul său filosofico-teologic dovedea o subtilă asimilare a operei părintelui Stăniloae, a cărui pecete o aducea, oarecum inedit, peste anumite locuri comune ale filosofiei europene.

Va trebui să vă conving, așa că am să aduc unele argumente punctuale. Tema în sine nu e una ușoară, dar a fost perfect lansată pentru a se plia exact pe profilul invitatului, asupra căruia amprenta teologiei personaliste a părintelui Stăniloae se evidențiază în chip deosebit. În jurul persoanei lui Hristos gravitează totul, din hristologie decurge antropologia, eshatologia și de fapt întregul creștinism care nu este o simplă ideologie.

Am mai remarcat persuasiunea cu care Luigi Bambulea, întrebuințând limbajul filosofic, storcându-l de sens, afirmă unicitatea și irepetabilitatea Învierii, a cărei esență e pur teologică și mistică. Dificultatea filosofiei de a conceptualiza Învierea nu este deplânsă, ci este adusă ca argument pentru o ”aproape incompatibilitate între esența teologică, metafizică și eshatologică a evenimentului Învierii și tipul de discurs filosofic ale cărui instrumente se opresc la limita credinței […] și a supra-sensibilului”.

Relația dintre filosofie și teologie încă nu a fost foarte bine definită, și poate că la noi s-a oprit la momentul Nae Ionescu, nefiind încă reluată de la relansarea interdisciplinarității venite după anii ’90, la noi e secetă în acest spațiu, Luigi Bambulea remarcând aici chiar șansa unei opere de căpătâi.

La un moment dat, când interlocutorul este provocat la a face o relaționare a hristologiei cu antropologia (aprox. min. 22), în privința modalității în care modelul Hristos este aplicabil ființei umane, promițătorul lector de care vorbim, atent la cuvinte, face o distincție limpede, tranșantă, esențială, iar discursul devine admirabil. Într-o parte avem ”imitatio Christi” din teologia apuseană, unde se evidențiază riscul mimesisului, pe de altă parte, și suprapus, avem conceptul de ”asemănare” din teologia mistică răsăriteană.

Mă mai opresc doar asupra a două accente aduse în discuție: Unu, problematizarea neantului, ispititor pentru Hegel, dar care nu există în creștinism (aici doar aș fi adăugat o nuanță despre conceptul de ”neființă”, dar care, oricum, este mai mult literar decât filosofic) și Doi, distincția dintre ”mitul progresului” ce este contrapus eshatologiei creștine (”Omul nu se poate autodepăși […], noi înviem!!!” – superbissim accent). Și cu asta, punct.

Pentru a nu prelungi inutil sumara noastră întâmpinare și pentru că mă cunosc, că dacă nu o postez acum (deja marți) nu o voi mai posta niciodată, mai amintim doar limbajul cu totul accesibil, pentru un singur cuvânt trebuindu-ne dicționar, ”evitern”, pe care nici nu-l vom găsi dealtfel, fiind pare-se un cuvânt italian, dar care este explicat în discurs.

Și acum liber la binevenitul și inspiratul interviu: https://www.radioromaniacultural.ro/emisiuni/idei-in-nocturna-izvoare-de-filosofie/izvoare-de-filosofie-intre-religie-si-filosofie-sensul-filosofic-al-sarbatorilor-pascale-id37287.html?fbclid=IwAR1c_HWVdYK1YRZdLZvBkVmOhdBJ6GrEt3t-WsuMfSVMc3svQppOeT243tY

Dreptul la nostalgie al batjocoriților decreței

Mama și tata atunci au trăit. Nici mai devreme, nici mai târziu. Atunci a înflorit iubirea lor. De ce să-mi spuneți în fel și chip, jignindu-mă nu pe mine, ci pe ei? Dar fie! Spuneți-ne cum vreți! Oricum, nu înțelegeți.

Suntem generația care a trăit făcând abstracție de televizor. Nu dădeam doi bani pe ce se spunea acolo, știam foarte bine că lucrurile nu stau așa. Știam pe pielea noastră. Nu prea aveam jucării, ni le confecționam singuri. Și nu aveam ciocolată. Aproape deloc. Și suntem generația care se enerva când era trimisă la coadă, că nu mai aveam timp de joacă pe-afară. Nu realizam atunci că părinții și bunicii noștri chiar nu mai puteau. Și timpul se rostogolea. Așteptam deopotrivă vacanța, apoi, săturați de vacanță abia așteptam să înceapă iarăși școala. De luni până sâmbătă inclusiv. Cu un sandvici cu parizer, altă dată cu gem, în ghiozdan. Din când în când veneau oameni importanți în oraș. Știam că nu sunt chiar atât de importanți, dar ne bucuram când trebuia să facem repetiții pentru defilare, că nu mai mergeam la școală. În pauze făceam schimb între colecțiile din clasorul cu timbre. Și, o, câte lecții aveam de făcut! Desene animate, 10 minute pe zi. Primul serial pe care l-am văzut a fost ”Ulise” în clasa a doua. ”Daktari” de duminică a fost mult mai târziu, dar nu l-am prea văzut că se termina până veneam de la biserică. Țin foarte bine minte că aveam portocale aproape la fiecare Crăciun. Cojile miroseau atât de frumos! Le țineai în casă până se uscau și le aruncai cu tristețe. Școală, școală, școală. Îți săreau capacele să înveți pentru treaptă, unde clasele se înjumătățeau. La facultate erau între 3 și 20 pe un loc. La teologie am fost 9 pe trei locuri. Atâtea erau pentru județele Sibiu, Brașov și Covasna, trei locuri. Armata obligatorie. Nu aveai voie să vorbești despre străinătate, la excursii peste graniță nici măcar nu te gândeai, dar mergeam la mare. În fiecare an. Seara venea mult prea repede pe atunci, nu știu ce eră climaterică era, dar se făcea foarte repede seară și abia ne lăsam aduși în casă.

Și când au venit anii `90 am mușcat din libertatea aceea ca dintr-o lubeniță. Din plin. Cu sete. Cu două mâini o țineam și mușcam cu îmbucături mari din ea, chiar dacă era strâmbă și neînțeleasă. Dar era dulce. Și ne grăbeam să o savurăm din plin, până la capăt, fără să ne facem griji, crezând că va tot veni, că va fi tot mai multă. Dar n-a fost așa. S-a subțiat și s-a împrăștiat sub ochii noștri, am tot întins de ea până s-a risipit, așa cum trăgeam de ultimele rămășițe de Nutella întinsă pe pâine, când se termina borcanul acela semi-oval. Astăzi n-a mai rămas nimic din ea. Tăvălugul care a venit e acum prea mare, e prea greu și am renunțat. Fără încrâncenare. Eram obișnuiți ca ceea ce e bun să se termine. Acum abia dacă ne mai aducem aminte cum a fost. Stăm nostalgici și privim de pe margine știind că nu mai e nimic de făcut. Era foarte, foarte frumoasă și am crezut că va sta. S-a dus. Suntem ultima generație care a gustat, așa, strâmb și pe grăbite din libertatea aceea furată, am avut-o în mâini și s-a terminat. Simplu! Alt borcan nu mai avem. Și apoi, suntem mult prea obosiți.

Și devenim tot mai triști. Încet, încet, tot mai triști că nici măcar nu mai avem cui povesti despre ea.

Al treilea principiu al mecanicii

Nu trăim de ieri, de azi, pe această planetă. Avem ceva vechime, iar legile cărora i se supune lumea noastră fizică sunt deopotrivă legile care ne supun pe noi, indiferent dacă ne convine aceasta sau nu. Se numesc legi fizice, pe unele dintre ele le-am numit chiar principii. Iar principiile (în latină principiu înseamnă început), unele descoperite, altele cu siguranță nu, SUNT. Există și acționează în sine și prin sine. Ele nu țin seama de voința noastră și cu atât mai puțin de ambițiile noastre. Unora le convine, altora nu.

Nu știu dacă studenții Universității din Sheffield, atunci când l-au contestat pe Sir Isaac Newton pentru acțiunea sa de trăitor al erei coloniale, au contestat și principiile descoperite de acesta. Sper să nu fi contestat și principiile mecanicii formulate de el. Sper din suflet ca măcar legea gravitației să nu o fi contestat. Dar orice este posibil, nu-i așa? Să spunem că putem scăpa de Newton, prin cine știe ce acțiune, să zicem că aș putea accepta lucrul acesta, dar prea mă tem că de legea gravitației nu putem scăpa. Iarăși: unora le convine, altora nu. Dar suficient despre acestea.

Întorcându-ne la principiile mecanicii, amintindu-ne că acestea sunt trei (sau cel puțin trei au fost formulate de către beneficiarul alb al erei coloniale, Isaac Newton), permiteți-mi vă rog să reiterez în forma extinsă pe cel de-al treilea, care, pe scurt, se numește ”al acțiunii și al reacțiunii”. Așadar: ”dacă un corp acționează asupra altui corp cu o forță numită acțiune, cel de-al doilea corp acționează la rândul său asupra primului cu o forță egală în modul și de sens contrar, numită reacțiune.” Ori îți convine, ori nu, acest principiu există. Acționează. Este.

Deci acesta este un principiu care acționează în lumea noastră fizică (ce bine că nimeni nu mai vorbește astăzi de cea spirituală!) indiferent de voința noastră. Este numit principiu deoarece el este de la început, dintru început și întru început (dacă l-ați cunoscut pe unul Noica; nebeneficiar al erei coloniale, dar sigur i se poate găsi și lui ceva de contestat, măcar culoarea. Of!). Să nu ne mire așadar că ORICE am face în lumea aceasta, orice am iniția, orice am rostogoli, va genera o reacție egală și de sens contrar. Pe măsură. Știți de ce? Pentru că e un principiu fundamental (adică de la bază) al lumii fizice, iar voi credeți numai și doar și numai în lumea fizică. Orice! Ori-ce! Iar acest principiu se aplică și mecanicii lumii de idei. Oare? Cine are urechi de auzit, să audă!

Atât am avut să vă spun.

Deocamdată.

Adunătura de la Sibiu sau despre generația de aur a Europei

Europa se laudă îndeobște cu Revoluția ei franceză de la 1789, punctul de turnură al istoriei noastre, cotitura lumii civilizate spre libertate, egalitate și fraternitate. Ruptura de trecut, de tradiție, monarhie și clericalism va deschide atunci calea spre izbăvirea și eliberarea rațiunii umane; decapitarea la propriu a nobilimii franceze, în uralele și bucuria mulțimii, fiind gestul prin care era înlăturată de la putere o pătură privilegiată prin naștere, o putere anacronică și retrogradă, absolută și absolutistă, care sugea sângele poporului. Au ucis mii de preoți, au dărâmat crucea și sacrificiul divin, au pus o prostituată pe altarul de la Notre Dame, iar Europa s-a întors spre civilizație și progres. Spre triumful rațiunii. Spre mama, și bunica, bunăstării, profitului și puterii poporului denumită mai târziu democrație. Au fost înlăturați fioroșii feudali,  nu mult mai târziu și prin alte părți fioroșii chiaburi. Bătuți, uciși, alungați, aruncați la coșul de gunoi al istoriei. Capetele lor erau adunate în batjocură în coșuri de nuiele sângerânde. Pentru a se pune în loc ce? Pe cine?

În frumoasa lună mai a anului 2019, la Sibiu, am văzut pe pielea noastră mioritică ce s-a pus în loc. Ce bine că scăpasem de nobilii asupritori! Ce bine că nu mai existau stăpâni și sclavi! Ce bine că nu mai trebuia să te închini în fața unor oameni autopretinși atotputernici! Doar am avut Revoluția franceză și i-am omorât pe toți!

Nu mai existau trupe care să elibereze la baionetă calea trăsurilor imperiale. Nu mai existau spații interzise vulgului. Nu mai exista necesitatea de a te legitima ca să ajungi la oala de tuci din mijlocul propriului tău bordei. Nu mai exista nici o opreliște, nici o piedică, nici o obligație. Suntem liberi, suverani și stăpâni ai propriului destin. De fapt noi am fost cei care am vrut atunci, în frumoasa lună mai a anului omului (nu Domnului) 2019, să punem garduri între noi și ei. Noi am umplut bidoane rutiere cu apă ca să delimităm calea lor de aur, de calea noastră de noroi. Noi am vrut ca, pentru a ne duce morții la cimitir, să ocolim un oraș întreg ca să nu le împiedicăm augusta lor trecere. Cu 7 zile înainte de a veni am vopsit gardurile și am îndreptat drumurile, ne-am lustruit ciubotele și ne-am spălat în sfârșit până la brâu. Pentru ca ei să vadă ce bine o ducem. Pentru ca ei să audă ce tare aplaudăm. Pentru ca ei să simtă ce mult îi iubim. Ce bine că i-am ucis pe cei de dinainte și le-am luat privilegiile acelora… ca să le dăm acestora de acum. Care sunt ai noștri.

O dată la patru ani unii dintre ei se umilesc și mănâncă la cantina studenților ca să ne arate că sunt dintre noi. O zi la patru ani alții descind într-un orfelinat bătut de soartă, zugrăvit de moment, ca să ne arate cât de mult le pasă. O oră la patru ani coboară într-o alimentară pentru a sta de vorbă cu vânzătoarea de caltaboși pentru ca ea să se bucure că e băgată în seamă. O dată la patru ani, pentru o zi, o oră sau o secundă, în rest povestind și repovestind la nesfârșit despre marea lor iubire de oameni dovedită cu patrusutetreizecișidouă de fotografii.

În rest, nu! În rest au drumurile lor speciale, libere și neîmpiedicate de împiedicații de  noi. Au paznicii lor plătiți din banii noștri. Au frumoasele lor nopți în hoteluri de lux la care noi, din bun simț, nici măcar nu visăm. Au caleștile, privilegiile, excursiile și casele dorite, luate de la noi. Sunt oamenii de aur care ne străbat când și când orașul. Sunt noua și superbisima nobilime bună de după nobilimea cea rea. A, să nu uit, au abolit ghilotina care i-a adus la putere. S-au asigurat. Și ne asigură la rându-ne și pe noi că tot efortul lor e spre binele nostru. Că luxul și opulența lor sunt de fapt ale noastre. Și noi, cuminți și așezați, mioritic îi credem.

O mamă îi vede cum trec, august și fericit, pe calea de aur gătită doar lor, departe de înghesuiala noastră zilnică, și îi spune pruncului ținut în brațe: ”Uite, mamă, trec oamenii de aur! Îi vezi ce frumoși sunt? Fă-le cu mâna, poate îți aruncă o acadea!”

(Foto: france24.com)

Despre scriitori şi uneltele lor de scris

Aveţi un amic şi nu ştiţi ce să-i luaţi de ziua lui? Sau de Crăciun? Amicu’ ăla scrie cumva? Luaţi-i un stilou. Sau, mai simplu, un pix.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar, cu toată era asta a computeristicii, cred că scriitorul autentic nu s-a putut despărţi niciodată de uneltele sale de scris. Aşadar, luaţi-i un pix! Cum ce fel de pix? Oricare. Nu există pix perfect, e o iluzie. Ei, poate nu chiar orice, puneţi-vă puţin la încercare simţul estetic. Cu gel? Cu pastă? Cu cerneală? De unde să ştiu?

Negru, albastru? …Verde? Vrea verde?

Poate că pe ambalaj scrie “fine point”. E excelent, astea scriu subţire, fin şi ascuţit. Nu vă faceţi probleme, poate că unul care scrie gros, moale şi onctuos îi ia altcineva.Veţi spune: dar sunt grămezi, ce să aleg? N-ai cum să alegi, nu poţi căuta ceva anume. E şi la nimereală, după ochi. Poate să arate bine, dar să nu stea în mână. Am avut odată un pix pe care îl puteai ţine într-o singură poziţie; era modelat după forma degetelor. Ergonomic. Ergonomic ergonomic, dar după 10 minute ţi se chirceau degetele pe el. Ştiaţi că atunci când scrii pixul este rotit în mână?

Dacă au articulaţia braţului de prindere sus, chiar la capăt, stau bine şi în echilibru stabil în buzunar. Intră la fix. Dacă sunt stainless steel sunt probabil mai grele, e iarăşi bine, depinde unde au centrul de greutate. Pe steel de obicei îţi alunecă mâna şi îţi scapă, devine enervant. Şi atunci le pun la capăt un cauciuc pentru aderenţă. E o loterie dacă acel cauciuc devine lipicios sau nu în timp. N-ai cum să ştii.

Pe unele mai scrie “durable”. Iarăşi e bine, dacă te calcă trenul, pixul rămâne intact. Te pot recunoaşte după pix.

Sau scrie “comfort grip”. Mmm… depinde, v-am spus. Dar staţi liniştiţi, luaţi ce vă place dumneavostră pe moment. La uneltele de scris contează şi starea sufletească. Atunci când eşti nervos, polemic şi aprins, scrii bine cu un fel de pix, când eşti melancolic şi vrăjit, cu altul. Treabă cu dichis.

Ai pixuri preferate, luate din gară, te inspiră ele pe tine… dar nu, aici mint, din gară am luat de fiecare dată pixuri proaste, rele, nu merg sau nu stau în mână, alunecă, bleah! O faci pentru orfanii ăia… dacă or fi orfani.

Sunt pixuri care te enervează şi pur şi simplu dai cu ele de perete, dar tocmai atunci, în starea aceea, îţi vine exact ideea potrivită, genială! El, săracu’, e pix prost, dar şi-a făcut cel mai bine datoria. Pe care o scrii cu alt pix.

Să-i iau un pix cu lanternă? Oh, da, să-şi caute cu ea personajele pe întuneric. Poate fi considerat poetic, să aducă ceva din bezna inexistenţei la lumină, la viaţă. Poate fi o interpretare, dar e mai degrabă un kitsch. Mai bine îi iau tot ceva de plastic… o perie de spălat vase! Scârţ! S-ar putea să nu ştie ce să facă cu ea.

Mai sunt penele acelea artificiale, cu peniţă în vârf. Retro, vintage. Poate chiar e pană autentică. Asta depinde de el, de amicul care scrie, dacă îi place sau nu. Nu mai prea are utilitate practică, îţi trebuie o călimară pe-aproape, dar cât de bine arată! Poţi să scrii dedicaţii, poţi să scrii ritualic, ca într-un fel de rugăciune. Din nou, nu vă faceţi probleme: e unealtă de scris? E bună!

Şi poate că acolo, în papetărie, găsiţi la reduceri sau gratuităţi şi un caieţel sau carneţel de notiţe. Ups! Bun, şi ce să-i iau, cu linii, fără linii? Mai mare, mai mic, legat cu spirală (o, nu!), închis cu elastic? Uf…, e  alt capitol, lăsaţi asta pentru altă poveste.

Revenim: E mai degrabă un fetiş. Şi ce cadou mai potrivit, dacă nu un fetiş autentic? Ştiţi cum e? Stilourile, pixurile sunt pentru scriitor ceea ce sunt pantofii pentru femei. Poate că nu i-ai purtat niciodată, dar cât de frumos stau ei în dulapul de pantofi!

 

9 septembrie: Ziua internaţională “Invită un preot la o bere”.

<< Ştiaţi că lunea ce vine, 9 septembrie, este Ziua internaţională “Invită un preot la o bere”? În această zi catolicii practicanţi din întreaga lume îşi invită preotul la o bere, având astfel prilejul să-l cunoască mai bine. E o frumoasă tradiţie romano-catolică ce coboară până în timpurile Sfântului Hopswald de Aleyard, primul om care şi-a invitat preotul la o bere.

Probabil că deja aţi devenit suspicioşi, dar vă asigur că există un motiv serios pentru asta. Ziua “Invită un preot la o bere” nu e tocmai o sărbătoare. Dar voi aduce argumente că ar trebui să fie.

Credeţi sau nu, preoţii sunt oameni obişnuiţi şi se delectează socializând în jurul unei mese bune şi bând la fel ca orişicine. Ei au totodată o meserie dificilă, pentru care nu li se mulţumeşte, o meserie fără de care noi nu am putea ajunge în rai. Preoţii sunt sângele vieţii unei Biserici şi ar merita o cât de mică apreciere.

Ştiind acestea v-aş provoca să faceţi ceva concret pentru a vă arăta afecţiunea pentru preotul vostru în luna ce vine. Da, puteţi să-l invitaţi la o bere, sau îl puteţi invita la o cină în familia dumneavoastră. Puteţi fi creativi dacă doriţi, dar răspundeţi eforturilor preotului într-un fel sau altul şi faceţi-l să înţeleagă că misiunea lui contează câtuşi de puţin.

Desigur, s-ar putea ca preotul să fie exasperant de ocupat, fiindu-i imposibil să-şi programeze o întâlnire mai îndelungată. E în ordine. Puteţi în schimb să vă rugaţi pentru el un minut (sau chiar mai mult) şi spuneţi-i că vă rugaţi regulat pentru el. Iar în cele din urmă spuneţi-i că-i sunteţi recunoscător, personal sau printr-un mesaj, pentru misiunea sa plină de credincioşie şi pentru răspunsul său la chemarea lui Dumnezeu la preoţie.

Mă aştept din plin ca la sfârşitul acestei luni să existe o sumedenie de preoţi fericiţi şi încurajaţi. >>

(The Catholic Gentleman’s blog)

Cristian Bădiliţă – Expoziţie de poeme pentru păsări şi extratereştri

Cu tricoul de joi, Cristian Bădiliţă a descins la Sibiu pentru o expoziţie de poezie. Gazda: Galeria de artă contemporană a Muzeului Naţional Brukenthal, strada Tribunei nr. 6.

Pentru o amiază toridă de vară e adăpostul perfect. Sibieni, expoziţia deschisă azi durează o lună!

Poezie de îmbrăcat, de purtat şi de atârnat pe perete, o pajişte cu pietre-litere, un calendar poetico-fotografic cu 13 luni(!), sfori, biscuiţi, icoane, cruci, fotografii, bancnote şi bănuţi, frunze, baloane, iarbă, rogojini înconjurate toate, străbătute, înspiralate de litere, de cuvinte, de poezii. Colorate, drepte, rotunde, întoarse, tăiate. Împărţite, decupate, răsucite, răsfirate. Împletite. Păsările şi extratereştrii cred că eram noi. La o primă vedere joc, la o lectură mai atentă un gest artistic asumat şi dus până la capăt.

“De ce toate cuvintele sunt negre?” îl întrebase fiica sa odată, iar de atunci cuvintele sale n-au mai fost doar negre şi s-au colorat.

Fotografiile vor să spună ce-ar mai fi fost de spus, au câteva note, poeziile pot fi citite acolo. Frapează concepţia amenajării, viziune rezonând cu textele expuse, rândul-nerând, ansamblul surpriză, linia tăiată şi reapărută aidoma concepţiilor antice că un râu poate să dispară, intră-n pământ pentru a ieşi în altă parte. Am înţeles că aparţine dnei Dana Roxana Hrib, director general adjunct al Muzeului.

Autorul a citit doar o singură poezie: “Jucaţi-vă mai des cu focul”. Necesar, ca să-l şi auzim, dar tot el era pe toţi pereţii.

Expoziţia de poeme-desemne

poeziile de pe zid

Fashion style

Coloana din mijlocul pajiştii. De unde până unde? Ioan Alexandru venise la cursuri cu un diplomat!!! Ce să fie acolo, se întrebau studenţii. La sfârşit le-a spus: “v-am adus fân din Transilvania. Luaţi şi mirosiţi!”

Dintră o parte…

…de din-traltără parte.

Arta depăşirii propriilor angoase.

Calendarul cu 13 anotimpuri. Ultimul e decembrarie, deoarece inspiraţia nu se sfârşise odată cu calendarul şi mai ceruse o lună în plus.

Din ciclul “rogojini”

“…poezia sticlă, sau faianţă… vag delir şi nicio consolare”

“Cine-l caută pe Dumnezeu are timp…”

pistis, elpis, agape

“…două grămăjoare de oase culese după ultimul potop fericit…”

Domnii Cristian Bădiliţă şi Alexandru C. Lungu la o poveste-nainte

Du mi ni că

m-i-e-r-c-u-r-i

De purtat vineri, vineri, vineri, vineri

Pajiştea coloanei de sus

Titularii

Tricoul de joi

Pajiştea cu pietre-litere

“Jucaţi-vă mai des cu focul”

fragmentariu

Ţigări de foi, un ziar sau o poveste de Crăciun?

– corolare haotice –
la “Auggie Wren’s Christmas Story” de Paul Auster

Iarăşi? O altă poveste de Crăciun?

Dar poate că vă place să fumaţi ţigări de foi. Poate să faceţi fotografii. Sau pur şi simplu să visaţi cu ochii deschişi. Poate vă place să ridicaţi o perdea de fum între dumneavoastră şi lume, ori să fotografiaţi acelaşi colţ de stradă, la nesfârşit, zi de zi, în fiecare zi la aceeaşi oră. O repetiţie plictisitoare. Oare? Acelaşi colţ de stradă cu care să umpleţi 12 albume cu mii şi mii de fotografii. Apoi să le răsfoiţi din complezenţă, sau, poate, din politeţe, pe îndelete. Dar mai apoi, aplecându-vă spre detaliu, să observaţi scurgerea anotimpurilor, schimbarea căderii luminii, diferenţele dintre aglomeratele zile ale săptămânii şi cele pustii de week-end. Poate veţi începe să recunoaşteţi feţele trecătorilor, mereu în acelaşi loc. Şi să descoperiţi alături de Auggie Wren ce înseamnă să fotografiezi… timpul. Şi totul simplu, fără intervenţii aritificale şi alienante. Ţac! Aceeaşi secundă din fiecare zi.

Să faceţi o faptă bună de Crăciun. Poate să însemne aşa ceva, dacă furi? Ori dacă minţi? Ce faţă ia lumea atunci? Poţi face o faptă bună furând un aparat de fotografiat sau minţind o bătrână? O, da! Auggie Wren a făcut-o, dar fără să se gândească la aşa ceva.

O poveste de Crăciun fără Moş, fără brad, fără reni. Paul Auster descoperă că în inima New York-ului încă există cel puţin un deţinător al cel puţin unei poveşti adevărate de Crăciun. Un om care până ieri îi vindea ziarul şi ţigările de foi. Care făcea fotografii ciudate şi ştia să privească.

Povestirea lui Paul Auster poate fi citită, în engleză, aici.