Amnezic

Uşa dădea spre grădină. Liviu o împinse uşor cu piciorul, iar scârţâitul ei fu semnul ca păunii din curte să vină gonind spre el ştiind că vor primi ceva special. Din sacul din braţe le presără grăunţele prin iarba crudă de la picioare. Păuniţa cea mică, ce ieşise din găoace în palmele sale, înclină capul privindu-l cu un singur ochi, aşa cum uneori privea cerul, ori vreo creangă îndepărtată pe care voia să ajungă.

Vântul sufla mai potolit iar frigul nu mai era atât de aspru aici sub munte, erau deja semne bune de primăvară, chiar dacă soarele amiezii mai avea doar puţin până să dispară dincolo de crestele ascuţite ale Bucegilor. Colţii Morarului se vedeau bine din curtea casei, ieşind ascuţiţi din negura ce-i acoperise aproape întreaga iarnă. De când fugise păunul bătrân înălţase mai mult gardul de plasă, cu ajutorul unui vecin care se dovedi foarte priceput. Asta îşi mai amintea, cum înălţaseră gardul împreună, partea de sus îndoind-o spre interior, ca maiestuoasele păsări să nu mai poată evada. Acum era şi el mai liniştit. Îşi mai amintea cum plecase în căutarea lui, spre pantele abrupte, peste jnepenii încâlciţi, pe sub brazii uscaţi de vreme, de timp şi de oboseală. Aşa i se păreau uneori brazii bătrâni de pe Valea Cerbului. Până acolo ajunsese căutându-şi păunul rătăcit. Nu-şi mai amintea însă unde şi cum îl găsise, iar terapia pe care o urmase aproape jumătate de an nu adusese nimic la suprafaţă.

Abandonase de mult ideea de a-şi mai aminti, bucuros că-şi avea din nou păunul în curte, domn peste tot păsăretul, aşa cum fusese întotdeauna, fericit că se putea bucura mai departe de penajul lui colorat, de blândeţea cu care îi mânca din palmă. Fusese primul lui păun, avea şi nume, îl chema Vladimir. Aşa i se păruse potrivit, aducea a nume de voievod şi spunea ceva despre atitudinea princiară ce nu-l părăsea niciodată. Îşi mai amintea ploaia cruntă care se pornise atunci şi că se mai întâlnise cu cineva, dar nu mai ştia cu cine. Acea persoană, pe care nu şi-o putea readuce în minte, îi spusese probabil unde să caute. Ce se întâmplase în amănunt însă nu şi-a mai putut aminti niciodată. Acum, cu gardul cel nou, era mai liniştit. Sub soarele galben păunii ciuguleau la picioarele sale, iar Vladimir îşi desfăcu în semn de recunoştinţă, în faţa stăpânului, coada sa magnifică cu zeci de ochi violeţi. Ce rost avea să-şi mai amintească?

– Liviu! Cum îs trebile, om bun? Tăte bune? se iţi în curtea vecină un bătrân plecat de mult spre vârsta a treia, sprijinit într-un toaig noduros de munte.

– Domnu’ Ilie, da, mulţumesc! Uitaţi, le dau de mâncare.

– Frumoşi! Frumoşi păunii tăi, Liviule! Tătdeuna mi-or plăcut.

– Şi chiar nu vă deranjează când ţipă? Mă gândesc deseori…

– Nu…, nu! Stăi matale liniştit. Ba chiar îmi place! Au ceva…, parcă ar striga de pe cea lume!

– Ceva tragic, nea Ilie, aşa mi s-a părut întotdeauna.

– Tragic, da, am uitat iar cuvântu’ ista.

– Nea Ilie, să mai vii la o poveste odată.

– Bine, domnişorule. Când ăi ave timp, o să viu. Dar îţi spui iară, n-o fo’ lucru curat cum ţi-ai găsit matale păunul ăl bătrân. Nu, nu!

– Nea Ilie, bine că-i aici în bătătură! Asta contează şi atât.

– Nu, nu! îşi prelungi bătrânul vorbele, dispărând după colţul casei.

Ilie era vecinul care-l ajutase cu gardul. Om priceput, simplu, blând şi sfătos ca un bunic. Dacă stăteai să-l asculţi prindeai lucruri adânci, chiar dacă el nu-şi dădea seama de asta. El zicea înainte amintiri ori poveţe desprinse dintr-o viaţă destul de încercată. Îi plăcea ţuica bună, dar cu măsură, iar Liviu ştia întotdeauna cum să-l primească şi cum să-i dezlege baierile poveştilor.

– N-o mai vinit de mult don’şoara, îi spunea mereu. Să-ţi aduci pe cineva la trebile casei. Nu trebuie să stai singur, că ţi-a hi urât.

Vorbea de Amalia. Bătrânului îi plăcuse întotdeauna să stea cu ea la poveşti. După incidentul cu păunul rătăcit şi prima spitalizare nu mai venise însă decât o singură dată. Îl vizitase şi la spital, la Braşov, dar atunci stătuse o zi întreagă în faţa ei, fără să-i poată spune nimic. Nici unde a fost, nici cum a găsit păunul, nici cum s-a întors. Nimic. De parcă acolo sus în munte cineva îi luase minţile. Medicii nu-i dădeau de cap. Nu avea lovituri, nici măcar o zgârietură, dar nu-şi amintea nimic. Poliţia şi Salvamontul cercetaseră două zile împrejurimile, dar nu găsiră nimic deosebit care să le atragă atenţia, sau vreun indiciu despre ce se întâmplase pe vale ori sus înspre coamă.

La singura vizită pe care Amalia i-o făcuse acasă venise cu mâncare, cu prăjituri, cu portocale, ca la un bolnav, ca la un dus cu mintea. A plâns. Au plâns împreună simţind că totul se sfârşise. Se cufundase în ochii ei, în zâmbetul ei, în îmbrăţişările ei, dar n-o mai regăsea, de parcă ar fi fost o străină. Se pierdu în tristeţea ei că-l pierduse. Căutase în cotloanele inimii sale urmele iubirii de odinioară, dar nu mai erau acolo decât firave umbre ca nişte stinse ecouri. Nici o văpaie, nici un dor şi îşi dădură seama că nu mai era nimic de făcut. Discutaseră de serviciu, de păunii lui, de concediul planificat împreună în Portugalia, dar nu se mai lega nimic. Se jucase cu degetele în părul ei lung, încercase să se îmbete cu parfumul ei discret cum făcea oarecând, dar nu mai găsea nimic şi parcă îi era frică s-o mai atingă. Îl chemară pe nea Ilie să le povestească de ziua întoarcerii.

– Don’şoara Amalia, zicea bătrânul, toată ziua aia o plouat, dar când o vinit era oprită. Iar dumnealui era uscat, uscat. De parcă nu venea tocmai din ploaie. Venea uscat, cu păunu lui în braţe, pe valea aceea, la vale, aşa…, şi s-o oprit în faţa porţii ş-o zâs: Nea Ilie, m-am întors! Am găsit păunul. Atât, ş-o intrat în casă. A doua zi nici n-o ieşit afară, eu îl tot strigam şi dumnealui nimic, nimic. Or venit colegii de la muzeu: Liviule, ce mai faci? Nimic! Când o venit mămucă-sa, n-o ştiut ce să-i povestească, el zicea atât: „Moşu”! L-or dus la doctori, dar el e bine, uite, sănătos. Dar când îi vine, pleacă aşa, în munte. Şi dus îi, cum pleacă păunul să caute pui de şerpi.

Amalia stătuse atunci până a doua zi, dar el, după ce a mâncat de dimineaţă, a ieşit din curte şi s-a dus înapoi pe vale în sus, fără nici o explicaţie. Amalia l-a aşteptat toată ziua, dar la întoarcere n-a putut scoate nimic de la el şi se simţi şi mai străină. Plecă tristă şi abătută în aceeaşi seară şi de atunci nu mai veni.

„Bătrânii vorbeau de cărări nebătute de om” le mai spuse nea Ilie, „poteci neştiute, tuneluri ascunse, stânci mişcătoare… Babele, Sfinxul nu-s poveşti. Păunu’ îi pasere cu mulţi ochi, dansul lui cheamă ploaia şi pe spinarea lui călătoresc duhurile pădurii. El ştie şi vede toate cărările cele.”

Tolba de poveşti a lui nea Ilie nu avea fund, aveai impresia că le ştie pe toate şi arăta mare respect pentru cele din bătrâni. Tot el îi mai aducea mâncare uneori, îi lua pâine când îl vedea că nu mânca cu zilele, brânză frământată de el, mămăligă proaspătă, ori câte o strachină de bulz ciobănesc făcut în cărbuni.

Acum avea şi un vecin nou. De vreo trei-patru luni, de pe la începutul iernii, se mută în apropiere un domn, Maier. Tânăr şi în putere – cum zicea nea Ilie, o constituţie atletică de invidiat pentru orice sportiv de performanţă, întotdeauna tuns şi ras proaspăt de parcă era scos din cutie. Le spusese că se săturase de Bucureşti, sufocat de vacarmul şi aglomeraţia de acolo, şi căutând să se retragă în linişte venise la poalele Bucegilor. Găsise aici pacea căutată, o armonie a locului şi blândeţea discretă oamenilor de munte. Era o căscioară de vânzare chiar pe strada lor şi în câteva zile se mută acolo cu puţina lui mobilă şi o maşină destul de ruginită. I se păruse ciudată maşina aceea, nu i se potrivea. După port şi după vorbă părea înstărit şi bine educat, dar maşina era ca vai de ea. Maier se purta prietenos şi parcă zâmbea din colţurile gurii întotdeauna.

Era foarte amabil şi atent acest domn Maier. Se oferise chiar să-l ducă la Braşov cu maşina lui ruginită, la vizitele medicale pe care le făcea cu regularitate. De cinci, şase ori fuseseră. Avea o răbdare de fier, îşi lua câte o carte de citit sau butona pe internet cât stătea să-l aştepte până îşi termina el discuţiile şi terapia.

Exista un lucru pe care Liviu îl aprecia cel mai mult la noul său vecin: Pe când mama sa era grijulie şi disperată ca în faţa unui grav bolnav, în timp ce frumoasa Amalia nu mai dăduse nici un semn de câteva luni de zile, când colegii îl părăsiseră, domnul Maier nu-l trata niciodată ca pe un bolnav, cu atât mai puţin ca pe unu cu mintea plecată. Nu se interesa câtuşi de puţin nici de tratamentele primite, nici nu-l întrebase măcar o dată de sănătate ori de ce se întâmplase atunci pe munte. Cu toate acestea lui Liviu nu putu să-i scape o remarcă făcută de domnul Maier într-o discuţie amicală în maşină. Acesta ştia cu precizie diagnosticul de amnezie anterogradă pe care i-l puseseră medicii. Era un alt cuvânt pe care nea Ilie nu-l reţinuse niciodată şi, deşi domnul Maier îl atribuise unei alte persoane, se potrivea mult prea exact cu concluziile medicilor săi. Sau poate că nu era decât o coincidenţă ceva mai stridentă. Oricum, nu-i păsa.

Altceva însă nu se potrivea la domnul Maier. Liviu n-ar fi putut spune ce anume, dar era un sentiment pe care îl simţea de câte ori se intersectaseră, apăsător în drumurile lor mai lungi şi ori de câte ori purtau un dialog. La început se arătase interesat de nişte documente vechi, scrise de mână, greu descifrabile, ale cantacuzinilor care locuiseră prin acele locuri, documente pe care Liviu le studiase odată în amănunt, dar le abandonase în ultimul timp, şi a căror cópii le mai păstra risipite prin sertare. Domnul Maier însă nu era un băgăreţ şi renunţase, nu era insistent, nu era deranjant, chiar dacă amabilităţile lui erau artificiale, impuse, sobre.

În ultimul timp nu mai vorbiseră decât despre păuni, ce mănâncă, cum îi creşti, dacă sunt pretenţioşi. Devenise un vecin apropiat, prietenos, fără secrete, în afară de unul singur: domnul Maier primea cam la două săptămâni doi, trei vizitatori, mereu aceiaşi şi despre care nu vorbea niciodată. Coborau dintr-o maşină de teren cu geamuri negre, cu rucsac în spate şi întotdeauna cu o valijoară patrată ce părea mai grea decât ar fi trebuit. Stăteau în linişte în casă jumătate de zi. Nu stăteau niciodată peste noapte, niciodată nu urcau pe munte, cum te-ai fi aşteptat poate de la nişte turişti. Apoi plecau la fel de tăcut şi de misterios precum veniseră. Liviu nu întrebase niciodată de ei, nici nu voia să ştie cine sunt şi se purta ca şi cum nu i-ar fi văzut niciodată. Nu voia să tulbure discreţia legată de prietenii săi a domnului Maier care era mereu atât de amabil, care nici el nu-l sâcâia cu întrebările pe care medicii şi psihologii i le puneau întruna. În plus, era de asemenea bun amic şi cu nea Ilie şi nu voia să le strice apele.

Tot nea Ilie îl trimise odată la preot: „rugaţi-i să vă facă o milftă, ceva”. „O molitvă, nea Ilie, aşa îi zice” îi răspunse Liviu şi îl ascultă, se duse la noua mănăstire de sub munte. Veni după jumătate de zi şi chiar dacă nimeni nu observă vreo schimbare, putea fi văzut din când în când luând drumul acelei mănăstiri.

La serviciu nu mai mergea şi nici nu-şi clarificase lucrurile acolo, deşi insistenţele mamei îl presară mult timp. Zilele se scurgeau molcom, iar Liviu le petrecea într-o linişte împăcată, atent doar la grija lui de fiecare zi pentru păuni. Iar când brusc simţea chemarea să urce în munte, era ca o sete. Ca nevoia de a respira aer proaspăt. Să plece!

Lăsa toate şi pleca. O dată nea Ilie se ţinu după el, rugându-l să-l ia să meargă împreună:

– Dom’ Liviu, luaţi-mă şi pe mine. Să văd şi eu unde mergeţi.

– Nu se poate, nea Ilie: Trebuie să merg singur. Neînsoţit.

– Eu ştiu toate potecile. Să nu vă rătăciţi, să nu daţi peste vreun urs în cale.

– Capre! Capre sălbatice, da, am văzut, urs nu.

– Un însoţitor pe cale e bun oricând, insistase bătrânul.

– Nu pot să vă iau. Dacă nu te cheamă nu poţi să mergi.  Nu se poate altfel.

– Păi cum?

– Uite-aşa! Te cheamă şi mergi. Nu te cheamă, nu mergi; mai bine stai în ale tale.

– Bine, dom’ Liviu. Cum spui matale, că eşti om citit. Am să aştept când vă-ntoarceţi.

– Nu ştiu.

Dar când s-a întors n-a mai putut spune unde a fost. Nici măcar nu-şi amintea să fi fost plecat undeva.

Iar azi simţi din nou. Iarba mirosea a proaspăt, vântul abia adia şi îi aduse cumva amintirea părului lung al Amaliei. Departe. O amintire pe care poate ar fi dorit să o uite. Dar asta nu putea, era o amintire rămasă în ceaţă, dar n-o putea alunga. Primăvara era tot mai caldă, iar dacă era să-i dea crezare lui nea Ilie vara se anunţa lungă şi secetoasă. „Dar aici, sub munte, nu va fi niciodată uscată” adăugase atunci. Din săculeţul ţinut în braţe le aruncă păunilor tot mălaiul, boabele de orz şi floarea soarelui. Păuniţa cea mică îl privi cu un singur ochi, aşa cum privea uneori cerul… Păsările păşeau atente, căutând cu ciocul pe sub frunzele de iarbă propriile lui amintiri. Amnezic? Îşi amintea din nou, foarte limpede, totul. Muntele cum se apleca tot mai mult peste el. De pe Valea cerbului se auzea un bocănit de copite. Un şuier prin crengile de bard, abia auzit. Un foşnet de furişare a unui animal sălbatic prin pădure. Ca o nălucire de şoapte.

Recunoscu chemarea. Limpede şi precisă. De nerefuzat. Cei o mie de ochi ai păunilor clipiră aprobator. Moşul! Lăsă săculeţul pe un trunchi tăiat, lângă uşă. Ieşi din grădină închizând atent poarta în urma lui, de parcă n-ar fi trebuit să se mai întoarcă niciodată şi începu să urce drumul de piatră. Păunii ţipau tragic undeva în urmă. „Nea Ilie va şti să le poarte grija.” Soarele îi turtea umbra miezii, îngrămădindu-i-o sub tălpi. Acelaşi soare care, la o distanţă sigură, îi agăţă o a doua umbră, cu mult în spate. Domnul Maier reuşi de această dată să-i surprindă plecarea şi îl urmă fără să stea pe gânduri de la mare distanţă, doar cât să nu-l piardă din ochi.

Târziu, Liviu se abătu din drumul de piatră şi o luă de-a dreptul prin pădure. Îşi amintea acum foarte bine pe unde se întorsese atunci, cu păunul în braţe. Cu Vladimir. Îşi aminti piatra pe care se odihnise. Tentaculele rădăcinilor peste care sărise sprinten. „Încinge-va picioarele mele ca ale cerbului şi peste cele înalte mă va pune”. Ferigile mari dispăruseră peste iarnă, dar acum îşi întindeau din nou crengile tinere răsucite ca nişte cochilii. Parcă-i arătau încotro să se ducă. Cunoştea pădurea după miros, după foşnet, după felul cum vântul şuiera prin acele ascuţite de brad, după cum simţea vibraţia stâncilor în mijlocul pieptului. Urcuşul deveni tot mai abrupt, piatra tot mai aspră, brazii rari şi scheletici sub soarele orbitor. Înainta frenetic, ca hipnotizat, cu privirea ţintă înainte. Domnul Maier gâfâia în urma lui, plămânii nu mai aveau aer îndeajuns, iar inima stătea să-i explodeze sub efortul depus. Se antrenase în cele mai aspre condiţii, dar acum îşi simţea propriile limite supuse unei încercări mai grele decât îşi închipuise vreodată. Mult deasupra se zărea o scobitură în stâncă şi presupuse că era locul spre care se îndreptau, neştiind însă dacă resursele sale fizice îi vor mai permite să ajungă până acolo.

Liviu simţea că pluteşte. Îşi amintea drumul atât de bine!, ochii nu mai vedeau decât gălbenuşul din cer când poteca jivinelor pădurii dispăruse, topită de setea regăsirii. Acesta era drumul, stânca, marginea lumii tivită cu brazi, cerul deschis pe dinăuntru. Ce limpede era totul! Cât de simplu! Mâinile lui se subţiară ca nişte fire şi deveniră prelungiri ale rădăcinilor din pământ, picioarele se prefăcură în ape verzi, transparente. Din umeri îi creşteau aripi de fum. Mii de ochi priveau de deasupra, schimbând culori. Ajunse la o jumătate de pas de scobitura din zidul de piatră. Ar fi trebuit să fie aspră, dar nu opunea nici o rezistenţă degetelor sale. Păşi înainte şi doar sub privirea fierbinte a soarelui bolta din stâncă se deschise, pereţii se dădură în lături, îmbrăţişându-l. Moşul îl privea, zâmbind înţelegător, risipind ultima îndoială. Simţi năvălind în plămâni spaţiul larg, generos, al distanţelor infinite dintre moleculele pietrei, vântul umplu locul pe care îl ocupase cândva trupul său de carne şi totul se stinse în urma lui, acum când îşi amintea atât de limpede, la nivelul cel mai deplin al fiinţei sale diafane, drumul pe care îl avea de făcut şi pe care nu mai păşise niciodată.

Când Maier ajunse sub bolta de piatră nu mai zări decât două acvile rotindu-se pe cer şi o stâncă albă ca un moş împietrit, scrutând prăpăstiile de deasupra.