Numărătoarea

– poem cuantic –

Ea stă în celălalt
capăt
al camerei şi numără.
Mai întâi trece o cămilă
cu două cocoaşe.
Întâi cocoaşa întâi apoi cocoaşa
a doua.
E tibetană.
Apoi numără pe degete
degetele.
Mă priveşte deodată lung
aşa cum numai ea ştie.
Şi mă numără:
Cel de ieri,
cel de azi,
cel de anul trecut.
Îi ies vreo şapte.

Noi tăcem ca să ne putem aminti.

Apoi ne numără secundele
şi ni le împarte ca la pui.

Mă, tu ăla de ieri!
Dacă mai mănânci din grăunţele lui mâine
mă întorc la cel de anul trecut!
Măcar pe atunci încă mă mai iubea
şi îl puteam număra în linişte.