Poveştile cu Michelle

De când mă ştiu a fost numai iarnă, iar poveştile cu Michelle le ştiu dintotdeauna. Cred că sora mea le inventa pe loc, în chiar momentul când mi le spunea. Apoi le scria cu cerneală neagră în cartea ei groasă. La început fuseseră doar copertele tari, fără foi, dar, după fiecare poveste, le scria şi cosea foile în cotor. Cartea groasă de pe cămin creştea astfel cu fiecare zi.

Tot ea m-a învăţat şi să citesc. Şi le citeam atunci când ea era plecată şi le găseam cu mici detalii schimbate, cu amănunte despre care eu însumi o întrebasem la vremea spunerii lor, ca să mă lămuresc mai bine. Ea se oprea, privea adânc în flăcări şi de acolo chema toate răspunsurile. Iarna se prelungea, lemnele erau tot mai scumpe şi, învelit în pături, seară de seară, cu ochii aţintiţi în flăcările din cămin, eram prizonierul absolut al poveştilor cu Michelle.

Schimbările pe care le găseam în carte le simţeam ca pe nişte mici trădări, mai ales atunci când schimbau firul poveştii. Acolo Michelle era altfel îmbrăcată, dincolo, străinul întâlnit venise într-un car cu oale şi nu în vârful unei căpiţe de fân. Astea nu prea aveau mare importanţă, deşi în spatele ochilor mei eu chiar le văzusem aievea. Dar când Michelle nu se mai afunda cu lynxul ei, un lynx îmblânzit,  în pădurile negre ca să recupereze toiagul anotimpurilor, ci se mulţumea să se târguiască pentru un stânjen de lemne, rostind doar incantaţii către castelul din munte, atunci firele poveştilor se înnodau altfel şi cursul întâmplărilor era schimbat. Sau când vorbele lui Michelle erau altele – când ea vorbea atât de puţin!

Însă atunci când vedeam cuvintele poveştii scrise cu negru, aşternute definitiv, înţelegeam că ele erau acum o pecete pe care n-o mai puteam schimba. O pecete pe care eram nevoit s-o accept aşa cum era, scrisă cu cerneala aceea neagră absorbită în stratul gros şi neregulat al hârtiei cusute în cotorul copertelor. Povestea devenea un zid lung de piatră, ca zidurile castelului din munte, şi nu mai reuşea să plutească liber prin cotloanele minţii mele. Era, da, aceeaşi poveste, dar mintea mea nu mai putea zburda în voie prin ea, iar destinul personajelor se pecetluia şi el deopotrivă. Am înţeles atunci că, odată scrisă, povestea ei prindea rădăcini şi aşa va rămâne pe veci.

Dacă mi-aduc bine aminte, chiar eu i-am dat numele şi i-am spus pentru prima oară Michelle. Pe sora mea o cheamă Angella.

Micul nostru sat e o insulă izolată în mijlocul frigului. Mi l-am închipuit întotdeauna, şi aşa îl văd şi acum, privit de sus, dintr-un ochi de acvilă, ca pe o pată cenuşie ţinând piept întinderii albe de zăpadă din jur. Michelle era flacăra ce-l străbătea în răstimpuri. Oamenii lui nu se cunoşteau între ei. Cei mai mulţi erau nişte străini pe care nu-i mai vedeai niciodată. Sau doar mai auzeai de ei c-au murit. Nici pe părinţii mei nu-i ştiu, iar cea mai veche amintire e cu Angella înteţind focul. Încălzind  mica noastră odaie, pregătind-o astfel pentru poveştile cu Michelle.

Deasupra flăcărilor, acelaşi ibric cu ceai fierbinte şi aromat. Sorbeam din el ca dintr-o poţiune plină de farmec, cu degetele încleştate pe cana de tablă. Ce va face astăzi Michelle? era-n capul meu. Pe unde va mai umbla? Cum va reuşi, oare, să ţină şi azi peste şiragul acela de mici insule în zăpadă, soarele aprins? Cum va scăpa azi neatinsă de cei care-o pândeau la fiecare pas?

Şi ea se ascundea în vânt şi apărea din viscol te miri unde. Se putea topi în pământ, putea să străbată distanţe inimaginabile – şi era tot iarnă – într-o singură clipă. Singurul sprijin îi era lynxul credincios, întotdeauna la picioarele ei. De ea asculta luna schimbându-şi feţele, ei i se supuneau stelele care ştiau când să clipească. Soarele răsărea de fiecare dată la locul lui. Aici, soarele doar îl ghicim uneori la amiază, în spatele perdelei groase de ceaţă amestecată cu fum. Apoi, uneori doar peste o noapte, găseam aceeaşi poveste în carte. Nu ştiu când Angella găsea timp să o mai şi scrie. Filele se acopereau cu scrisul ei mărunt şi atent, ca nişte simple linii, de parcă erau urmele lui Michelle prin zăpadă. Apoi Angella cosea filele în cotor. Eu le vedeam doar gata scrise, când ea le cosea spunând alte poveşti.

Zăpada nu se sfârşea, dar nici poveştile cu Michelle. Cred că erau cumva înlănţuite. Erau zile în care ningea încontinuu. Îmi amintesc că drumul până la poartă era de multe ori un tunel. Şi viscolul! Viscolul acela cumplit care zgâlţâia casa zile la rând. Ţinea şi câte o săptămână încheiată şi punea stăpânire peste sat pe de-a-ntregul. Atunci îmi era cel mai foame.

Alteori nu mă trezeam până târziu. Prelungeam povestea auzită cu o seară înainte şi nu mai voiam să cobor de sub pături. Angella mă aştepta răbdătoare la masa veche de lemn, cu un cuţit aliniat lângă o bucată de brânză. Nu începea niciodată să mănânce fără ca eu să fi venit. Erau zile, rare, când din odaie aroma ierburilor ei de ceai era alungată de mirosul de pâine proaspătă, aburind, învelită-n ştergar. Pâinea Angellei avea gustul palmelor ei.

„Lemn copt de stejar. Uite, am făcut pâine!” spunea.

Nu ştiu ce strălucea mai tare atunci, pâinea albă sau bucuria ochilor ei. Odată am surprins-o: când muşcam din pâinea aceea avea lacrimi pe obraz. În zilele când aveam pâine, seara, poveştile cu Michelle erau mai lungi şi mai blânde.

Pâinea Angellei avea gustul lacrimilor ei.

Când zăpada era mică şi nu trecea de genunchi, mă ducea cu ea în sat. Vedeam acolo oameni grăbiţi să treacă de sub o streaşină sub alta, pe lângă ziduri, la adăpost. Nu priveau în jur şi nu le-am întâlnit niciodată privirea.

„Nu sunt oameni răi”, îmi spunea Angella, „doar că au cu toţii problemele lor.” Angella se ferea din calea acelora şi n-a îndrăznit vreodată să oprească pe cineva. De-a lungul străzii principale erau mici prăvălii, nici una cu firmă, iar când intra eu rămâneam întotdeauna afară.

„Nu te clinteşti! Nici cea mai cumplită furtună să nu mi te ia de aici!” Nu lipsea mult, ieşea într-un suflet şi mă apuca strâns de mână. „Bucuria mea!” izbucnea atunci. „Hai acas’. Să vedem ce poveste cu Michelle ne aşteaptă acolo.”

Cerneala era cea mai scumpă, dar aveam nevoie de ea. Cu ea poveştile prindeau rădăcini.

Mi-e dor de Angella. Eram tare bolnav, nu mai puteam coborî nici de sub pături, dar ea spunea că merge înspre bine. Într-o zi ea n-a mai venit şi a fost tocmai ziua în care soarele a început să apară. În fiecare zi tot mai mult. Prima oară a fost doar o părere, dar mai apoi a început chiar să topească pe alocuri zăpada. Şi au văzut cu toţii, limpede, că şi zidul de apus al castelului din munte era prăbuşit. În dimineaţa aceea Angella dispăruse pe negândite, cu talismanul ei încrucişat pe care-l ţinea deasupra căminului.

„Lemn copt de stejar!”

Acum mai facem focul doar din obişnuinţă, ca să vedem flăcări jucându-se în cămin. Deasupra lui a rămas cartea cu filele cusute în ea, din care mai citesc când şi când. Îmi lipseşte Angella, mi-e dor de pâinile ei şi-mi pare rău că nu e aici să vadă primăvara. În schimb a venit Michelle care pare că mă ştie de când lumea. E la fel de bună cu mine, are părul auriu, lung şi ondulat, exact aşa cum era în poveşti şi vorbeşte la fel de puţin. Ochii senini, de culoarea zăpezii fine din dimineţi. Şi lynxul cel credincios care e mereu la picioarele ei.

(Text câştigător al Premiului I la Concursul de proză scurtă “Peregrinări“, ediţia a III-a, Dublin, 2013)